Ce face omul când are timp

Dacă 2019 s-a sfârșit grăbit tare, 2020 a început liniștit; fără vizite sau musafiri, cu timp de neliniști existențiale de genul: mmm, grafitul creionului Koh-I-Noor e de fapt un diamant neterminat și timp de drăgălit obiectele din alpaca; și ceva timp de Berbeceanu și Radiografia unei mârșăvii judiciare (prea încrâncenat scrisul, nu, mulțumesc).

Am scotocit în cutii cu chestii de mult timp uitate, unde zac minuni nebănuite: carnețele de final de clasa a VIII-a și a XII-a, agendă cu evoluțiile copiilor din dotare la aceeași vârstă, care câte înjurături știa la 3 ani, cu acte, notițe și bancnote din secolul trecut. Am făcut ceva poze prin casă, pe-afară și m-am cam mirat câte chestii ne-banale (cică de colecție) avem (notă pentru mine: vezi că trebuie să dai din ele, iar ai strâns ca un hârciog).

La capitolul experientia docet, m-am mirat ce femeie la casa ei am putut fi:

# am probat cârpa minune, da, chiar șterge geamuri, oglinzi, plăci ceramice doar cu apă, nu lasă urme și mă-nervează că nu pricep care îi e sistemul de autocurățare.

# am încercat un pămătuf magic antipraf, e suprinzător de eficient, antistatic, șterge bine suprafețele verticale.

# mopul portocaliu de microfibră (culoarea a fost criteriul pentru care l-am cumpărat, că oricum aveam) e mda, merge – are prea puține plete, deci nu.

# m-a chinuit talentul culinar (cred că m-a deocheat cineva) și am făcut pentru prima dată supă gulaș de vită (uau de-a dreptul) și banane (plantains) cu sos ragu, trufe și parmezan (plăcere vinovată).

# am probat baby banane eco, cu gustul bananelor din copilărie, m-am jucat cu cântarele și chopperul, dacă tot le am, și am constatat ca-n fiecare început de an că iar avem prea multe dulciuri.

Ultima oră: mai nou, Dobby fură și încărcătoare de laptop, nu numai ciorapi.

Așa da, așa nu

Da:

# E ok odorizantul cu apă + oțet + uleiuri esențiale din bibliotecă (într-un vas din inox pus pe sobă).

# Menta plantată în cauciuc a fost sub control și n-a mai devenit invazivă.

# Gresia de exterior de pe terasă își justifică prețul; nu alunecăm pe ea, ceea ce pe gresia de 30 lei mp se întâmplă.

# Ușița de pisici, chiar dacă afectează temperatura din casă, e mai mult decât utilă: nu mai suntem ușierii mâțelor.

Nu:

# Trandafirii chiar trebuie scurtați din toamnă, am făcut un experiment care s-a dovedit a fi prost: două tufe au fost rupte de greutatea zăpezii.

# Exceptând iarba din curte, nimic nu trebuie greblat până pe final de martie, că dau geruri și cam îngheață.

# Legumele pentru vegeta trebuie date prin robot/mașină de tocat înainte de uscare, nu tăiate rondele; după uscare, râșnița nu prea face față, iar bucățile mai mari de legume trebuie rehidratate anterior folosirii în mâncăruri.

Și adulții se joacă, nu-i așa?:), II. Mere, lămâie, mere

Am  continuat cu merele. Mers în livadă, cules fructe cu locuitori în ele, spălate, alese bla-bla; felii, nu rondele, fără sâmburi, cu coajă, ținute pentru câteva secunde într-o saramură slabă, scurse (nu șterse, de lene). Când m-am plictisit, am tăiat o lămâie și am pus-o și pe ea la uscat.

19 h 30’, adică programul maxim, 55 gr. Nu s-au uscat, logic. 2 ore pauză, 6 ore la 55 gr – domnul meu fiind maestru de ceremonii, că eu eram puțin la serviciu. Bingo!

Am vrut să usuc iarăși roșii; ghinion, în piață erau numai soiuri super zemoase. Am mai băgat o tură de mere, 19 h 30 min. Intră cam 12-14 mere în deshidrator per tură și pregătirea lor durează o jumătate de oră. Nu le-am mai dat o uscare suplimentară pentru că le-am tăiat mai subțiri și nu a mai fost cazul.

Prima tură de poame am pus-o într-o pungă zip, a doua – într-un borcan de sticlă închis ermetic.

Și adulții se joacă, nu-i așa?:) Uscarea vegetalelor la deshidrator

Jucăria nouă și albă numită deshidrator* mi-a (cam) ocupat tot week-end-ul. Spălată, pregătită, prima tură de mers în gol, iar spălată, apoi hai să ne jucăăăm.

Întâi am pus la uscat ierburi aromatice; de jos în sus, două tăvi de frunze de țelină, una cu pătrunjel, una mixtă pătrunjel-oregano, cea de sus – cu busuioc. Setată dihania pe 35 gr, programată la 6 ore. Nu s-au uscat. Rotit tăvile între ele, băgat încă 6 ore. După 4 ore se uscaseră țelină pătrunjel oregano, busuiocul nici gând, așa că l-am scos pe o tavă și l-am dus într-o cameră să se usuce clasic.

Au urmat roșiile. Cumpărate din piață, cele mai cărnoase cu putință, dar cam aveau zeamă de la atâtea ploi. Le-am tăiat rondele de 5 mm (au intrat cam 2,5 kg), le-am tamponat cu prosoape de hartie, le-am pus la uscat pentru 19 ore la 50 gr. Nu știu exact momentul, dar cândva a apărut un ușor miros de acriu.

S-a terminat programul, roșiile din tava de sus erau stafidite vizibil și unele aveau ca o peliculă alburie deasupra. Două ore pauză (așa recomandă producătorul deshidratorului), apar drosofile, aia e! Am schimbat tăvile între ele și am mai programat o tură de uscare de 19 ore. Dar m-am plictisit. Și am început să fac rocade. Între tăvi, între rondele de roșii; am strâns ce se uscase deja și am grupat restul pe din ce în ce mai puține tăvi, până a rămas doar una, pusă sus de tot (dedesubtul ei, celelalte patru tăvi de uscare goale). După 7 ore erau deshidratate cam de 70%, după încă 3 ore, 95% dintre roșii. Le-am strâns pe toate, cele care mai aveau umiditate sunt într-un bol în frigider.

Au ieșit roșii uscate cam cât pentru 3 borcane de 270 ml, pe care le-am pus în pungi cu fermoar și le-am băgat la congelator, pentru că am omis să cumpăr și ulei (de măsline) pentru ele.

Prime concluzii

Ierburile rămân verzi și frumoase, cu o aromă mai pregnantă decât la uscarea clasică. Dar 10 ore la 250W e cam scump. Așadar iarba o voi usca natural și de-acum încolo.

Umezeala din încăpere contează din greu (chiar și când provine de la o tavă de pui cu legume la cuptor).

Nu mai pun la uscat partea de jos a roșiei, fie și crestată – în afara faptului că se face ca un cauciuc dens, se usucă și greu de tot (și data viitoare pun roșiile la uscat la 55 gr).

Nu e indicată combinarea plantelor aromatice; chiar dacă fiecare și-a păstrat mirosul, izurile din casă în timpul deshidratării a fost grețos.

Am cumpărat roșiile cu 6 lei kg, am consumat 6,5 kW pentru uscarea lor, asta înseamnă cam 20 de lei. Eu zic că merită.

Pot spune că experimentele au fost parțial reușite (sau parțial ratate, depinde de unghiul din care e privită problema). Cercetările continuă.

* Aici e ză deshidratorul.

Impresii după un an de la anveloparea casei & comp

# Când facem focul, ușa la dormitor trebuie deschisă, soba nu are suficient flux de aer și iese fum ca la mașina de ceață din Familia Addams.

# A scăzut consumul de lemne, temperatura scade mai greu înăuntru. Vara e ușor mai răcoare în casă, dar se aerisește mai greu.

# Pereții exteriori se mențin mai curați grație tencuielii decorative și glafurilor noi.

# E mai liniște, se păstrează căldura mai bine, și, odată cu ea, și umezeala.

# Nu mai intră apă în beci decât ocazional, grație platformei inverse, nici fumul în casă, grație înălțării coșurilor.

# Glafurile exterioare placate cu gresie unde visam eu sa pun ghivece cu chestii au devenit plaje dedicate pentru pisicile moșiei.

Gala 2014, capitolul roșii

Miruna mirabila sămânţă propune o gală a anului 2014, cu accent pe roşii (tomate, nu comunişti), un top 10 best of. (La ce culturi vaste de roșii avem noi, mai repede m-ar fi aranjat un top 3, hai 5, dar regula e top 10, facem top 10!) Să purcedem aşadar:

   Soiul / Gust/ Productivitate / Rezistența la boli / Atractivitate

1 Cherry / variat / bună / bună  / chiar decorative

2 Paul Robeson / dulcele / cam zgârcite / rezon / drăguţe

3 Roşii sălbatice / uşor acid / generoase /  imune cred / operă de artă

4 Kumato / savuroase / medie / medie / dau bine în peisaj

5 Roma / banal / bună / bună / sunt pentru uscat la soare

6 Inimă de bou / buuun / bunuţă / jalnică / frumuşele

7 Costoluto Genovesse / savuroase / slabă / cam mimoze / decor de-a dreptul

8 Grushovska / banal / medie / bunuță / banale

9 Românești fără arac / acriu / maaare / bună / banale

10 Prekos / de piaţă / bună  / cer chimicale / banale

(Pe ultimele trei le-am trecut ca să le fac de râs.)

În afara acestor zece mărci de roșii, am mai încercat încă vreo zece, dintre care unele n-au rodit (în mare parte, din vina noastră), altele au fost banale, dar merită menționate încă trei, nu știu cum le cheamă, așa că le-am botezat în funcție de sursa de proveniență:

   Soiul / Gust / Productivitate / Rezistența la boli / Atractivitate

1 Uriașe oltean / genial / mică / bună / frumoase

2 Negre mari Adina / buuune / medie spre mică / bunuţă / frumoase foc

3 Diforme Armeria via Iulian / bune / bună / bună / mă fac să zâmbesc când le văd.

Aştept cu interes opiniile voastre.

Defect? Ediția 2014

* garofiţele de mai au avut doar urme fine de flori şi sunt cuprinse de trifoi alb

* narcisele albe şi lăcrămioarele n-au înflorit, au avut frunze viguroase-stuf şi-atât

* armeria, macii şi margaretele au dispărut cu desăvârşire, n-am nicio idee de ce

* muşcatele din jardinieră n-au trecut iarna în beci

* a murit iarba decorativă din cauciucul de sub măr, la fel şi cea colorată

* cârciumăresele și eșolțiile n-au apărut deloc, crăiţe doar pe ici-colo, din seminţele de zorele căţărătoare au ieşit nişte chestii mai mici ca zorelele pitice

* călțunașii de plic nu fac niciun fel de semințe

* ardeii graşi şi gogoşarii au stat în nemişcare statică până prin august, când i-a apucat înfloritul şi roditul – am cules fructele mici, ca să nu le prindă bruma. 

Când modernizarea infrastructurii are gust de atunci

Am mai scris că, de aproape trei ani și jumătate de când ne-am mutat, sunt o doamnă, am mașină cu șofer. În astă perioadă, am mers de vreo zece ori cu maxi-taxi-ul din sat (o singură dată dus, în rest întors acasă, cu trecut pe la dulcegăria italiană) și de vreo zece ori cu autobuzul prin oraș, când vremea era mai ciudată, că-n rest am preferat per pedes-ul pe distanțe rezon sau mașina cu șofer pe cele lungi.

La sfârșitul toamnei trecute, DN 73 – drumul nostru spre job/către casă – a intrat în reparații; trafic gâtuit, benzi închise, dar s-au mișcat nesperat de bine și n-au făcut lucrare de mântuială, ca dovadă că-n primăvară nu crescuseră cratere și gropi obligatorii, în condițiile în care lucrarea nu a fost terminată, șanțurile betonate, turnarea stratului de uzură și montarea bordurilor urmând să fie făcute când se va încălzi vremea. Și cum a dat căldura s-au apucat iarăși de lucru. Ca timp de întârziere – cam 10 minute de drum; până la urmă – tolerabil. Tot când s-a încălzit a demarat și reparația podului de peste Argeș; timp de întârziere – 10-45 de minute, tot de drum, mai mult pe cel de întors. Asta e, o să treacă, gândeam.

De la începutul săptămânii am trecut la next level: sensul de intrare în oraș pe pod e blocat, așa că accesul se face pe o rută ocolitoare, dar ocolitoare mai bine de 15 km, când pe ruta obișnuită aveam 10 km per total. Și, cum domnul meu de curând lucrează mai aproape de casă, iar lucrările vor dura vreo patru luni, am hotărât eu, de bunăvoie și nesilită de nimeni, să merg cu autobuzul. Mă duce R. printr-o comună limitrofă nouă (Budeasa) până într-o comună limitrofă orașului, unde există o rută de transport în comun (Bascov), și de-acolo, cu busul, la birou.

Ieri a fost prima experiență de gen. Bilet luat de la dozator (după ce-a trebuit să cumpăr o cafea, că n-avem bancnote mici și dozatorul nu dă rest mare, iar comercianții n-aveau să schimbe), așteptat vreo trei minute, urcat la „cap de linie”, stat pe ultimele scaune, cu spatele spre sensul de mers, privit cu ochi mari ce și unde s-a mai schimbat – e cu totul alta perspectiva când privești pe geamul lateral decât când vezi drumul prin parbriz. 11 stații de autobuz, 20 și ceva de minute (da, Piteștiul are și rute de peste 10 stații); oameni prea aproape de mine – deh, mi-a crescut spațiul vital – care credeam că vor să mă întrebe ceva, râsete de liceeni, uau, clădirea asta când a crescut?, rumoare, radio, agitație. La întoarcere, ajungând la locul de întâlnire, am descoperit un depozit de hrană pentru animale, bine aprovizionat și cu prețuri rezonabile.

Azi am repetat experiența, numai că am stat pe partea cealaltă, cu fața spre direcția de mers; altă perspectivă, alte clădiri noi, alte mirări. Îmi lipseau sanvișurile și sticluța cu apă, că-n rest m-am simțit ca atunci când, copil fiind, plecam în excursie. Și mi-a plăcut. Mai vreau.

Atunci când artistul transpune realul prin mijloacele sale

Apud 3 puncte foto.
Mai multe – pe http://www.paulluculescu.ro/.