Ce face omul când are timp

Dacă 2019 s-a sfârșit grăbit tare, 2020 a început liniștit; fără vizite sau musafiri, cu timp de neliniști existențiale de genul: mmm, grafitul creionului Koh-I-Noor e de fapt un diamant neterminat și timp de drăgălit obiectele din alpaca; și ceva timp de Berbeceanu și Radiografia unei mârșăvii judiciare (prea încrâncenat scrisul, nu, mulțumesc).

Am scotocit în cutii cu chestii de mult timp uitate, unde zac minuni nebănuite: carnețele de final de clasa a VIII-a și a XII-a, agendă cu evoluțiile copiilor din dotare la aceeași vârstă, care câte înjurături știa la 3 ani, cu acte, notițe și bancnote din secolul trecut. Am făcut ceva poze prin casă, pe-afară și m-am cam mirat câte chestii ne-banale (cică de colecție) avem (notă pentru mine: vezi că trebuie să dai din ele, iar ai strâns ca un hârciog).

La capitolul experientia docet, m-am mirat ce femeie la casa ei am putut fi:

# am probat cârpa minune, da, chiar șterge geamuri, oglinzi, plăci ceramice doar cu apă, nu lasă urme și mă-nervează că nu pricep care îi e sistemul de autocurățare.

# am încercat un pămătuf magic antipraf, e suprinzător de eficient, antistatic, șterge bine suprafețele verticale.

# mopul portocaliu de microfibră (culoarea a fost criteriul pentru care l-am cumpărat, că oricum aveam) e mda, merge – are prea puține plete, deci nu.

# m-a chinuit talentul culinar (cred că m-a deocheat cineva) și am făcut pentru prima dată supă gulaș de vită (uau de-a dreptul) și banane (plantains) cu sos ragu, trufe și parmezan (plăcere vinovată).

# am probat baby banane eco, cu gustul bananelor din copilărie, m-am jucat cu cântarele și chopperul, dacă tot le am, și am constatat ca-n fiecare început de an că iar avem prea multe dulciuri.

Ultima oră: mai nou, Dobby fură și încărcătoare de laptop, nu numai ciorapi.