Despre dragoste şi alte dependenţe

Ana, mon amour, filmul lui Călin Peter Netzer, după romanul Luminiţa, mon amour al lui Cezar Paul-Bădescu

O poveste de iubire care se uzează în timp, începută la facultate, în căminele bucureştene din anii 1990 (cu băi la capătul holului şi clasica rumoare studenţească), terminată  într-un Bucureşti grăbit al anilor 2000. Protagoniştii, doi studenţi la Litere, Toma din Piteşti şi Ana din Botoşani, ei și relația lor de dominare şi codependenţă, asumare şi control.

Traume ale copilăriei şi relaţii încordate cu părinţii, copil, singurătate în doi, gunoi sub preş, coadă tradiţională la moaşte, eliberare şi senzaţie de frâie scăpate, raporturi de forţă inversate, răspunsuri la psihanalist ca la confesional, psihanaliza, mon amour  -  în fiecare relaţie există o Hiroşimă cu dezastrele ei. 

Realism crunt, viaţă necosmetizată, treceri bruşte dintr-un cadru în altul, ca atunci când deschizi accidental o uşă, secvențe care se succed pe alt criteriu decât al timpului, bucăţele de puzzle cu incursiuni în trecut, cu un Toma când cu plete, când cu chelie, şi o Ană care-şi pierde dulcele grai moldovenesc şi trece din şaten-rebel în blond strunit.

Camera se joacă frumos, cu schimbări neaşteptate și stop-cadre pe acţiunea reală, nu pe tavan sau detalii ale decorului, lumina pătrunsă prin ferestre are o căldură specială, zâmbeşti şi te-ncrunţi, întrebări şi amănunte care se leagă între ele la o zi-două după ce-ai văzut filmul, amestec straniu între Luminiţa, mon amour şi continuarea Poziţiei copilului.

Remarcabilă interpretarea actorilor (Mircea Postelnicu, Diana Cavallioti), care sunt total în personaje, sunetul fain - rumoarea căminului, fondul sonor de la urgenţe -, interesantă mimica preotului (Vlad Ivanov) care îl spovedeşte pe Toma: sentiment de siguranţă, de cunoscut - seamănă cu stilul de-a vorbi al lui Dacian Cioloş. 

Filmul e de 18+, un fel de poziţia copilei, unde copila-femeie e Ana, e frust ca realitatea ce ne-nconjoară, fără false pudibonderii, cu vorbe neconsemnate în DEX, cu sex explicit și cu un final deschis care face toţi banii - fiecare-şi continuă povestea cum vrea, o uşă închisă înseamnă paşi pe-un nou drum. *

Filmul e  de văzut chiar dacă (sau tocmai pentru că)  te scoate din zona de confort - te provoacă să te confrunţi cu demonii din tine -, nu e un film pe care să ţi-l mestece alţii şi doar să-l înghiţi pentru a-l digera, trebuie să rumegi la greu. Iar la final oricare dintre noi poate spune Ana/Toma c'est moi. 

* Ne vedem joi al psihanalistului mi-a sunat în cap a Vama veche.

Despre film  și trailerul filmului.

Neliniştitul Adrian Voicu şi nepovestitele trăiri ale templierilor săi

Până mai ieri, „Neliniştitul” Adrian Voicu făcea parte din “prietenii mei imaginari” de internet, la categoria de blogroll “Ce citesc mai rar decât mi-aş dori”, şi asta pentru că nu postează el aşa de des cum mi-ar plăcea mie. Posesor al unui umor autentic şi sănătos, A.V. scrie cu drag şi pasiune, făcând şi dintr-o aparent banală reţetă culinară un spectacol umoristic, are un scris tonic şi optimist şi e o plăcere să-l citeşti. De curând, după două volume de proză care au avut un circuit închis, editura ALLFA i-a publicat romanul “Nepovestitele întâmplări ale templierilor români”, volum cu care au plecat împreună prin ţară în turneu de promovare, fapt nu tocmai banal pe plaiurile noastre contemporane, ci o lăudabilă aliniere, fie ea şi mai târzie, la obiceiurile lumii civilizate.
„Nepovestitele..” este un roman de acţiune în care ficţiunea hâtră rescrie istoria cu revizuiri, adăugiri şi îmbunătăţiri, autorul amuzându-se ca atunci când, jucând Panzer General, vrei să câştige nemţii Al Doilea Război Mondial. Personajele principale sunt trei templieri români - Berilă Vlahul, ungurul Pişta Massy şi sasul Kremvurşt von Schlitz – care au ca scop, dacă nu salvarea de la arderea pe rug, măcar recuperarea rămăşiţelor pământeşti ale Maestrului Jacques de Molay şi răzbunarea trădării templierilor. În periplul lor ce acoperă mai toată Europa (conturând cu acest prilej o hartă a crâşmelor imaginare ale vremii), întâlnesc personaje ale epocii (la un han îl cunosc pe Dante, care-i face să tragă concluzia că prea multă minte strică), sunt implicaţi în fel de fel de situaţii (îl ajută pe Basarab I să câştige lupta de la Posada), unora chiar le schimbă cursul cunoscut (la Verona împacă neamurile lui Romeo şi ale Julietei (care se căsătoresc), apoi o salvează pe Ana lui Manole de la zidire), în aventurile lor promovând valorile clasice ale epocii: cinste, devotament, onoare, prietenie („tri pentru unu’ şi-unu’ pentru tri”).
Fără a fi licenţios, Adrian Voicu nu are inhibiţii de limbaj şi îşi botează personajele cu nume de un haz nebun: transcrie în alte limbi cuvinte româneşti (gel de duş devine Gell de Douche), fiecare nume fiind legat de un “ceva” ce defineşte personajul, fie el defect, pasiune sau calitate (d’Iscret şi de Scripture sunt preoţi, maestrul Atelle e doctorul Curţii, de Fichique e intendentul regal, Tzo Dau şi Tzo Yei sunt doi fraţi chinezi, d’Obitoque e căpitan de securişti). Securiştii sunt de fapt purtători de securi, în carte apărând şi boschetari (care poartă boschetă la pălărie), SPP – Serviciul Pentru Purtători -, SRI, care înseamnă Solicit Răspuns Imediat. Mai există şi un ordin al Cavalerilor Neuroni, personajele discută poznaş între ele cu proverbe din manualul de latină de clasa a VIII-a („Acvila non capit muscam.”, „De gustibus non disputandum.”, „Philosophum non facit barba.”) şi din când în când acţiunea e condimentată cu poante devenite clasice („Câte? Şase. Ce şase? Ce câte?”, „Un bubuit surd îl urmă. Se crăpa de ziuă.”).
Personajele nu se iau prea tare în serios, schimburile de replici sunt adeseori savuroase şi dacă încerci să-ţi imaginezi dialogurile acestora ţinând cont de micile descrieri ale autorului râzi de unul singur. Din dorinţa de a fi pitoresc cu orice chip cred însă că uneori exagerează (ca în cazul numelor din clanul Matty: Pişta Matty, tatăl său – Dintzy Matty, strămoşii Ghýtu Matty şi Ghýszda Matty), iar alteori lasă impresia că sunt aşa de multe personaje tocmai pentru că autorul a descoperit un alt nume haios la care nu vrea să renunţe şi pentru asta inventează un personaj prevăzut cu povestea aferentă, nu întotdeauna la fel de conturată ca a celor incluse în schema de bază.
Adrian Voicu are o abordare vădit parodică, este un ludic prin definiţie şi îşi construieşte cu măiestrie frazele. Cartea este savuroasă, antrenantă, are sare şi piper şi e scrisă cu ritm alert până către final, după reţete deja consacrate: capă şi spadă, intrigi şi amor destinal cu centură de castitate, iubire şi trădare, moravuri ironizate şi inimă albastră, condimentate cu „şopârle” contemporane (doi puradei sar să şteargă ochelarii cailor, iar moş Gugăl este înţelept al satului Onlain).
Una peste alta, epopeea „istorică” „Nepovestitele întâmplări ale templierilor români” (37 de capitole cu titlu explicativ - „Unde se îngrijeşte un dinte şi se îndreaptă privirile înspre răsărit”) e ca o mirare ce-ţi destinde fruntea în cotidianul încruntat, cu gustul şi savoarea „ţigării de după”. Chiar dacă n-aţi auzit până acum de Adrian Voicu, chiar dacă nu-l cunoaşteţi, acordaţi-i credit: cartea merită măcar răsfoită, pentru că oricum nu o veţi mai lăsa din mână.
Text apărut în revista "Arges" nr.6/2011.

De ce-o iubesc pe Ada Milea, 3

„Nasul” după Gogol este şi el un experiment avangardist, având nuanţe comune cu „Don Quijote” – textul original e rescris ca sinteză, interpretat, filtrat, cântat -, dar diferit precum se diferenţiază Gogol de Cervantes; Ada Milea „lucrează cu materialul clientului”, iar Cervantes şi Gogol sunt nespus de generoşi.
„Nasul” e un spectacol insolit de teatru-concert sau de concert-teatru conceput pentru spaţii minimal-neconvenţionale, interpretat de Ada Milea şi Bogdan Burlăcianu plus chitarele lor (în regia lui Alexandru Dabija), în care versurile curg ca replicile unei piese, dar se întipăresc bine în minte („Netedăăăă…”). Teatrul îşi depăşeşte tiparele şi intră într-o actualitate hâtră, vocile interpreţilor îşi modifică surprinzător registrele, trecând prin genuri muzicale de la canţonetă la marş, versurile mustesc de umor, se face haz de necaz, prezentul e încondeiat senin şi per ansamblu ai impresia că totul este o improvizaţie genial-ludică, în care şi tu, ascultător/spectator eşti un element.
Ada Milea mediază relaţia dintre clasicii literaturii universale şi publicul contemporan şi o face admirabil. Va veni vremea când voi vedea spectacolul live; până atunci, încep prin a merge să mă spăl pe mâini; sau să număr copeici. Virtuale.

De ce-o iubesc pe Ada Milea, 2

„Don Quijote” este, pentru mine, o cotitură în stilul Ada Milea. De la joaca frumoasă cu versuri şi note a trecut la un proiect îndrăzneţ, de factură postmodernistă, în care epopeea lui Cervantes e rescrisă şi adaptată. Nu e un album, ci un spectacol de teatru de studio care trebuie văzut (am văzut înregistrări), doar ascultându-l nu rămâi fără grai, ci vrei să-l reasculţi, să-l „rumegi”, ba uneori te face să te gândeşti dacă n-ar fi cazul să reciteşti scrisa originală.
Don Quijote începe serios, continuă poznaş-interactiv şi se termină serios-filosofic. E o poveste din vremuri care-i de fapt teatru, actorii joacă şi se joacă, sunt ca tine – în blugi şi cu şapcă -, sunt replici dintr-un libret cântate care de fapt sunt poeme. Sub aparenţa unui stand up comedy serios e o epopee din care faci şi tu parte, acolo ţi-e locul, ba nu, mai la dreapta, un pic mai în faţă, acum treci în spatele morilor… unde sunt instrucţiunile de folosinţă ale spectacolului ăsta? Reprezentaţie plină de candoare, cu all inclusive - teatru, poezie, muzică, experiment, postmodernism, dar cu un puternic aer fresh, autentic -, în care muzica pare a fi şi ea un personaj al lui Cervantes.
Pe scenă sunt Ada Milea, Dorina Chiriac, Bobo-Fără-Zahăr (Bogdan Burlăcianu), Romulus Chiciuc şi Adrian Cristescu, două chitare, o vioară şi-un pian. Şi morile, oile, măselele, insula, tu-spectatorul…
Don Quijote e Ada Milea, iar Ada Milea e Don Quijote-ul teatrului muzical românesc la început de mileniu III.

De ce-o iubesc pe Ada Milea, 1

Am descoperit-o pe Ada Milea la TVR, prin 98, după ce scosese primul album, „Aberaţii sonore”. Trei luni mi-au trebuit ca să ajung să-l pot cumpăra, cu comandă specială la Bucureşti, de-acolo la casa de discuri care nu era casă de discuri ci fundaţie, o odisee la care acum nu m-aş mai încumeta. I-am ascultat următoarele două albume mai mult pe net, cu accent pe „Republica Mioritică România”, în campania electorală. A urmat „Absurdistan”. L-am ascultat, iar şi iar, şi nu ştiam de unde să-l apuc. Intuiam că e un proiect mai… special, argumente n-aveam, dar una peste alta îmi plăcea. Apoi a scos „Apolodor”, după „Cartea cu Apolodor” a lui Gelu Naum. L-am ascultat pe net, iar comandă specială, iar aşteptare şi mare fericire când a venit albumul; Ada Milea îl reinventa pe Apolodor, iar eu eram îndrăgostită de Cărţile cu Apolodor încă din clasa I. A urmat „De ce fierbe copilul în mămăligă”, cu a sa ortodoxă arie a colivei care mi-a luminat zile în şir.
De la album la album Ada Milea se reinventa. Inconfundabilă şi mereu alta, cu versuri de-o ironie tandră sau de-un umor absurd dus uneori până în cinism, cu melodii scurte, unele de o jumătate de minut, de un gen muzical neclasificabil, un fusion între rock, jazz, blues, cu influenţe. O joacă frumoasă cu note şi cuvinte, unde genurile muzicale n-au frontiere între ele, zburdând toate democratic pe acelaşi portativ, dând naştere unei nebunii de audiţie.

Ce-am (mai) citit – Varujan Vosganian – „Cartea şoaptelor”

Cartea este o saga a armenilor, un roman-cronică din care istoria năvăleşte la fiecare pas de-ţi vine să te întrebi cum a putut un singur om să scrie despre atâtea lucruri.
Romanul este asumat autobiografic, iar autorul este cronicarul subiectiv, depozitar al unei istorii de familie şoptite - oamenii vorbesc cu glas domol despre genocid, despre destin, pentru că şoapta e caldă şi lipsită de resentimente.
Itinerarul istoric al romanului nu este unul liniar, ci apare în spirale, în cercuri succesive, cu o acţiune structurată pe mai multe planuri ce se intersectează, în care evenimentele sunt reconstituite din mărturiile numeroaselor personaje ca din piese de puzzle.
V.V. scrie cu nefirească lumină despre lucruri întunecate, scrie cu seninătate despre vremuri grele, despre nedreptăţi şi exil, scrie în şoaptă printre rânduri, scrie limpede şi într-o limbă clară, lirismul poetului făcând ca în ochii cititorului să explodeze în mii de culori o lume apusă.
„Cartea şoaptelor” are foşnetul şi culoarea pieţelor armeneşti, e o carte fermecătoare, imposibil de rezumat. O lecţie de echilibru în viaţă, o poveste ce n-ai vrea să se termine vreodată.

Luna amară. Don’t Let Your Dreams Fall Asleep, 2009

Am descoperit Luna amară cu puţin înainte să scoată „Asfalt”. Ascultat pe net, mers la concerte, cumpărat primul album, apoi al doilea, „Loc lipsă”. Erau frumoşi băieţii, revoltaţi de serviciu. În aşteptarea albumului trei Don’t Let Your Dreams Fall Asleep, 2009,

nu-mi lăsam visele să aţipească măcar. Visele privitoare la cel de-al treilea album.

Şi-a apărut. E cel mai omogen album al lor de până acum, ce-i drept, dar e melancolic-banal, ca pentru ascultat în club, cu versuri uşurele şi mesaj facil ascuns în limba engleză, ca umbra vagă a revoltei să-şi piardă mai tare din intensitate. Şi visele mele au murit…

Exotica lor prezenţă s-a îngropat în patetism, verbul românesc de ardei iute a devenit sirop cu influenţe folk americane, flacăra ideii de dreptate s-a redus la o comercială dâră de lanternă pe leduri. Versurile sunt cuvinte goale uneori sunând din coadă, muzica lor e dezarmant de banală şi uşurică, sound-ul metalic al chitarei a dispărut, trompeta lui Mihnea sună pe ici, pe colo ca un background de cafe concert, engleza rostogolită abrupt în gura aceluiaşi Mihnea m-a făcut pentru o secundă să vreau s-o pun în „funny ringtones”. Mi-era drag foc Mihnea Blidariu cu Roşia Montană, cu trompeta şi poezia sa socială, liderul informal cu Facţiunea 13 iunie, n-aş fi crezut vreodată că drumul lui de la Disident va ajunge în Little Sun. Am senzaţia că a făcut un pact de neagresiune cu sistemul, n-a rămas decât un patetic “fuck the system”. Nick mi-a cam fost indiferent, acum e o mare dezamăgire. Dacă mi-aş fi dorit să aud o voce masculin-plângăcioasă pentru coafeze zău ascultam Hara, numai că tipul de la Hara are o dicţie bună. Nick şi Mihnea au schimbat rolurile de până acum, însă pe niciunul nu-l prinde bine noua postură. Mihnea nu poate liric-coafeză, iar Nick, oricât ar vrea să fie de revoltat, n-are nerv, sânge, credibilitate. Sorin se adaptează noului trend al formaţiei, Răzvan e ok, dar o cam dă în Taxi, iar chitara lui Vali lipseşte dinainte ca el să plece.

Albumul pe scurt:

1.Into another – are gust de Luna amară, mai diluat ce-i drept

2.Transitions – banală, noroc cu trompeta

3.Chihlimbar – şlăgăroasă, uşurică, ceva gen Tudor Chirilă

4.Unghii de drac – cât se poate de pop, sirop, Nick cu o dicţie discutabilă

5.True sunshine - banală

6.Deadends – după mine, de departe cea mai bună piesă a albumului, dar nu vă faceţi iluzii

7.No return - lungită

8.Kill the dancer – hai să-l lăudăm un pic şi pe Nick, aici nu mai cântă aşa de afectat, e aproape bine

9.Hunt the wire - banală, noroc cu trompeta

10.Floodmoses – un pic de zvâc, nu de-ajuns s-o scoată însă din banalitate

11.Little sun – lungită rău şi diluată pe măsură, un Mihnea cam liric, cu noise-uri neinspirate pe final

12.Mara – marea dezamăgire, mult mai faină live

Amara mea concluzie la Don’t…: Luna a adormit comercial şi odată cu ea şi mesajul social al pieselor de până acum, s-a îndulcit precum cafeaua strong de după o noapte de beţie când îi pui apă şi zaharină, că zahărul îngraşă… Băieţi par a pica la pace cu sistemul care le tăia curentul pe scenă, protestul tricoului negru cu Deep Purple se aşază în „9-17” de familist şi tricou alb cu imprimeu. Mă simt trădată, m-au exclus din ascultătorii lor prin astă schimbare de direcţie ce cred că le va aduce numeroşi noi fani, fete neînţelese şi băieţi sensibili în mare parte; mă tem că Luna amară nu va mai fi niciodată ce-a fost… E de bine? E de rău?...

Dacă evoluţie = transformare, da, Luna amară a evoluat. Cum presupun că versurile sunt majoritar în engleză pentru că băieţii ţintesc piaţa „de afară”, le urez din inimă succes. Eu rămân la primele două albume.

Cu veselie şi umor despre moarte

Dumitru Augustin Doman ne prezintă, cu-n zâmbet hâtru-n colţul gurii, lângă pipă, o carte despre moarte; şi nu e prima pe-această temă, recidivează după volumul „Meseria de a muri”, apărut în 2001.
Dar „Moartea noastră cea de toate zilele”* e scrisă, contrar aşteptărilor, cu veselie şi seninătate, cu umor şi ironia caracteristică lui Dumitru Augustin Doman: „Patriotism? întreabă prietenul tău Teofil. Dacă mergi la înmormântarea ţării tale, dacă o accepţi şi dacă te porţi firesc şi în asemenea clipe, înseamnă că eşti patriot.”
Volumul e alcătuit din „bucăţele”, ca nişte hârtiuţe-maculator trecute „pe curat”: tablete, eseuri, uneori poeme în proză - toate de dimensiuni reduse -, confesiuni, observaţii şi aforisme, un jurnal de aforisme. „Nostalgia? Este dorul de moartea de dinainte de viaţă.” Între ele, dozate atent, sunt inserate citate care punctează şi dovedesc că autorul este un cititor rafinat. „Moarte second hand: «uşor e să mori în numele altuia.» (Virgil Mazilescu).”
Sunt flash-uri pe care pe cititorul e tentat să le recompună aleatoriu, cum ar aşeza piesele unui joc de puzzle din care, la final, oricum le-ai pune, apare aceeaşi imagine, aceeaşi carte. „Moartea noastră…” suscită interesul, se citeşte cu plăcere, uşor, fără a fi o lectură uşurică; e o carte de re-citire, de meditare, cu avantajul că poate fi începută de oriunde şi terminată oriunde.
Moartea, eroina principală, apare în numeroase înfăţişări şi-i e alături autorului, care o contemplă sistematic, în fiece zi, peste tot. „Ne iubeam în camera înaltă şi luminoasă. Alene ne mângâiam şi ne iubeam în trei: noi doi şi moartea. Până când moartea ne va despărţi? Nu, până când moartea ne va uni pe veci. În amiaza de august, în camera înaltă şi orbitor de luminoasă, ne iubeam în trei: noi doi şi moartea.”
Dar nu este pierzare, exitus, ci reprezintă cele două capete ale vieţii, este arcana 13 din tarot, simbolizând ruperea de trecut şi începerea unui ciclu nou. „Nostalgia? Este dorul de moartea de dinainte de viaţă.”
„Moartea noastră…” are pe copertă un verde luxuriant, de viaţă, iar volumul este o pledoarie pentru a ne face răstimpul între două morţi mai frumos.

* Dumitru Augustin Doman - „Moartea noastră cea de toate zilele”, Editura Timpul, Iaşi, 2008

pe cuvânt de cititor

încercare de cronică la "mânia.ro" a lui mihnea blidariu


dupã no future (biblioteca tiuk!, 2003), mihnea blidariu recidiveazã cu un nou volum de poezie, mai dur decât primul: mânia.ro (firma9, 2006)

revoltat de serviciu poezie hip-hop socialã între muzica disidentã a trupei luna amarã între chitarã trompetã şi voce vocea poeticã se aude mai tare deshumat/cadavrul libertãţii de exprimare e plimbat pe strãzi/sfintele moaşte ale democraţiei sunt puse în lãzi/şi trimise prin ţarã/astãzi poporul meu se însoarã/numita speranţa îi va fi mireasã/grasã/urâtã/plinã de bani/fiicã de senator şi creatoare de modã/o vedem rãstignitã pe o comodã/în direct la mihaela tatu/conversând cu rânjetul lui cãtãlin botezatu

nãscut în 1979 la bacãu absolvent de litere la cluj student la ştiinţe politice în bucureti

lirism tandreţe iubire sinceritate lucid-sceptic poezie online via mail vakulovski poezie-refugiu poezie-revoltã între iubire şi urã ura tot iubire e sã fim doi intruşi/doi pescãruşi/în aceastã vamã veche foarte nouã/şi doar la cortul ãsta/sã se bea rouã/da/sã ne îmbãtãm cu apã rece/plinã de lebede/şi de un pat care trece/legat cu frânghii de ştim noi cine./ţi-e bine?/mi-e bine?atunci sã îngropãm lumea/cum se cuvine...

frustrare socialã într-o ţarã nu cãlduţã în perpetuã tranziţie cu sechele ale comunismului românia şi românii – mânia.ro – poezie politico-socialã 101% verde-n faţã live 1945-2005/şaizeci de ani de viaţã la negru/minţiţi pe de-a-ntregu/înfipţi în piele cu mijloace rafinate de torturã/cu urã/cu frig şi cu telefonul ascultat/ceauşescu a-nviat! adevãrat a-nviat!

face parte din generaţia foarte nouã 2000 şi din salvaţi roşia montanã

greu digerabilã poezia lui sincerã pentru critica literarã sensibilã ceva anarhism virulenţã doare atitudine durã conştiinţã civicã acutã strigãt furie pielea groasã/de obraz de porc de politician cu bemve/merge la fix cu muzica de pe taraf teve/iar promisiunile serioase se potrivesc beton/cu anda adam akcent sau o-zone

comunicare poezie dinamicã directã formulã nouã de exprimare în limbajul strãzii violent verbal nu hardcore la obiect time is money franc nu pune frunze sulfetul la gurã ascultã bã/românia/poate cã te-ai trezit/dar sigur nu te-ai dat jos din pat/poate ai fãcut un pas/dar asta nu înseamnã cã ai evoluat/fã/proasto/dacã nu-ţi revii/dau cu poezia peste tine/şi cu cãrãmida/în faţa ta umflatã/de aspirine...

fainã coperta

„nu trebuie sã faci nimic altceva decât sã ţii ochii deschişi” „dar dacã minciuna, corupţia şi indiferenţa sunt radicale, eu cum sã le rãspund blând? “ „da, provoc şi incit, dau cu cãrãmida, dar la asta mã obligã societatea în care trãiesc.” (www.tiuk.reea.net)

place sau nu alb sau negru meritã citit!

Când umpli timpul şi nu răstorni concepţii

Dan Brown - Codul lui Da Vinci

Scris într-un ritm alert, captivant aş putea spune, acest roman a fost infătişat chiar de autor ca fiind unul de pură ficţiune, fără implicaţii teologice, politice şi fără interpretări ale faptelor istorice veritabile. Ce-i drept, la începutul cărţii Dan Brown specifică numai că unele societăţi secrete şi ritualurile lor sunt reale.
În rest... adevăr şi ficţiune îmbinate armonios – o reţetă dovedit de succes pentru un roman de aventuri plăcut (perfect pentru umple o duminică seara ploioasă şi bântuită de gândul începerii unei noi săptămâni de muncă, nici pe departe pentru a răsturna principii, idei şi convingeri). Codul lui Da Vinci este o lectură uşoară, cu un subiect incitant (o căsătorie a lui Iisus cu Maria Magdalena, un posibil copil copil al lor – baza unui arbore genealogic dus până în zilele noastre -, prezenţa Mariei Magdalena în Cina cea de taină, o crimă misterioasă în Muzeul Luvru, organizaţii secrete, templieri, masonerie, feminism, toate într-o încrengătură mimând autenticul), scrisă în stil poliţist, cu suspans şi răsturnări de situaţie.
După modelul de succes al lui Umberto Eco (în Numele trandafirului), fără să atingă, însă, valoarea acestuia, „inspirându-se” din Robert Ludlum (Identitatea lui Bourne, Supremaţia lui Bourne, Ultimatumul lui Bourne, Cercul Matarese, Manuscrisul lui Chancellor, Testamentul lui Holcroft etc.) - autor la fel de controversat - Dan Brown construieşte un roman marcat de „teoria conspiraţiei", complot mondial şi de existenţa unor societăţi secrete omniprezente şi omnipotente care controlează mapamondul, fiind infiltrate în guvernele celor mai puternice state. Atinge şi o temă sensibilă pentru Biserica Creştină, ceea ce a generat o serie de polemici şi reacţii de autoapărare/acuzare a acesteia: „Nu citiţi şi nu cumpăraţi Codul lui Da Vinci – a declarat la Radio Vatican Eminenţa Sa cardinalul Tarcisio Bertone.
Şi pentru a se alinia tendinţei actuale a publicului larg, pentru care e mai simplu să vezi un film, nu să citeşti (implică şi timp, şi gândire), pe 19 mai 2006 va avea loc premiera modială a ecranizării romanului. Pentru filmări, Muzeul Luvru (unde se desfăşoară o bună parte din acţiunea romanului) şi-a dat deja acordul de principiu. Şi ecranizările după Numele trandafirului şi trilogia lui Bourne au avut succese de casă remacabile...
Cum mulţi cititori cred că întregul roman este o dezvăluire fulminantă a unor adevăruri ascunse de două milenii de către biserică, se organizează chiar „pelerinaje” în locurile în care se desfăşoară acţiunea romanului, unde caută să descopere indiciile din carte. Ba, mai mult, a apărut deja o lucrare auxiliară „explicativă” pentru Codul lui Da Vinci (de ce oare o fi necesară explicarea unui roman de aventuri?!?): Codul spart al lui Da Vinci (James L. Garlow Peter Jones).
Dincolo de toate, Codul lui Da Vinci s-a dovedit a fi un „best seller” (adică bine vândut, nu capodoperă literară), fiind una dintre cărţile pe care puţini autori nu şi-ar dori s-o scrie şi orice editură ar vrea să o publice: să nu uităm ca s-a tipărit în 40 de limbi şi vândut deja în peste 17.000.000 de exemplare (în România - 20.000). Şi se mai vinde...