Pe final de octombrie

 # Am bifat prima brumă, pe 14 dimineața am râcâit  pentru prima dată geamurile mașinii, am demarat focurile în casă, primul în dormitor - pe 18.10, acel cald de-acasă, m-a făcut să zâmbesc încântată, apoi în soba cu geam din bibliotecă – flăcări jucând pe pereți, lemne arzând zgomotoase, mi-a fost dor.

# Ușile stau continuu închise, grădina e gol-tomnatică, câinii mănâncă fericiți nuci, în curte trandafirii continuă să înflorească. Găinile ouă când și când, pisicile stau mai mult prin casă, i-am făcut baie lui Jinx – n-a fost prea încântat, dar e evident că i-a prins bine; câteva zile m-a urât, n-a vrut să mănânce de la mine, acum i-a trecut.

# Urma arată într-un mare fel, după două evadări prin preajmă și culegerea a tot ce-a-nsemnat turiță, ciulini, mărăcini și alte chestii agățătoare. Parc-ar fi un câine abandonat toamna târziu la stână, cu greu reușesc să-i eliberez măcar ochii; ca să mă lase s-o curăț, trebuie s-o las să mă iubească, așa că miros într-un genial fel: a câine ud, murdar. Balele sunt bonus.

# De când cu ploile, s-a răsculat instinctul de excavator în toți câinii, sapă compulsiv gropi mai mici, mai mari, după posibilități, e o inconștiență periculoasă să ieși pe timp de noapte fără lumini aprinse – mereu se modifică arhitectura curții. Mă gândesc c-am putea să-i închiriem la construcții, eftin, băeți, eftin.

# La capitolul Cum știi că ești mai deștept decât limita legală: când, vrând să bagi cablul de date în mufa USB, apeși pe butonul de power. Sublim.

Octombrie galben

 

Perseverenți

 

Rămășițele verii

 

Drumuri cu cerul în față

 

Cabana Voina

 

Cuca. Și-napoi acasă

Pe drum, oameni la plimbare cu rucsacuri de tură și bețe de trekking, plouă ușurel și insinuant, adie un vânticel doar în aparență inofensiv. Cabana apare dintre brazi; cu tocurile roșii și alt cocârmat în față, cei ai lui Relu s-au dus, cu multe mașini în zonă, motociclete și destui oameni.

E altfel și-i firesc să fie, dar energia e aceeași: cald și zâmbet, timp scurgându-se alene, viață fără ceas sau obligații. În curte a crescut un foișor, s-a extins locul de joacă pentru copii de toate vârstele; o fetiță aleargă fericită, anexa are o culoare stranie și panouri fotovoltaice, nu mai există banca din față, în locul ei tronează liniștit un generator galben.

Cabana are gard, spre râu e unul cu sârmă ghimpată; hmmm, aici se bălăceau fetele și trebuia să fluier ca să mă audă, acolo e locul unde ne spălam, acolo spălam vasele, dincolo stăteam nopțile cu Hagiu la foc, ascultând Cargo - Ziua vrăjitoarelor pe repeat, lângă – locul unde repara Petre mașina. Dor de atunci, nu de aici.

Motoare turate și gaze de eșapament: trei tineri se joacă frumos și urcă nervos spre pădure, doi copii fug râzând după ei; mă miră că nu văd niciun câine, nicio pisică, dar văd pubele: nici urmă de gunoi nicăieri, nici lângă apă, fapt care mă bucură: ajungem să ne surprindă normalitatea.

Curtea e cam plină de chestii fie utile, fie de decor vopsite în roșu, în fața intrării a crescut o aplecătoare unde stau mulți oameni, în foișor arde frumos un foc, înconjurat și el de oameni. Peste 25, toți fără mască, așa că hotărâm să nu mai intrăm să vedem cum arată cabana în interior.

Îmi spunea cineva, cândva, că la Cuca e fain să mergi până spre 40 de ani, apoi vibrația nu mai e pentru tine; acum îi dau dreptate, e fain, e locul unde înveți sau aprofundezi o lecție de solidaritate, de egalitate, de firesc, de liniște, dar, mulțumesc frumos, nu mai e pentru mine.

Plecăm spre casă; prindem de la picături de ploaie la soare plin, oprim să ascultăm apa, să ascultăm pădurea, oprim la poligonul de cățărare, oprim să iau niște pietre, coborâm din toamna de Iezer spre varianta incipientă a noastră de toamnă; drumul e bun, cu ceruri incredibile, zâmbet, mulțumire, poate să vină săptămâna cea nouă.

 

Barajul Râușor

Câmpulung, din fugă