Schimb confort urban pe libertate rurală (149). Raport subiectiv despre puiuţi

V-am mai spus că mă fascinează găinile, ierarhia socială pe care o respectă cu stricteţe – în funcţie de ea se hrănesc, locul pe scara ierarhică impune cine are dreptul să bea primul apă, cine, când şi unde doarme -, îmi place să le privesc timp îndelungat şi să încerc să înţeleg ce le determină să procedeze într-un fel sau altul. În mare parte, sunt previzibile: cele două găini vor, alternativ să clocească – acum e rândul mamei adoptive a puiuţilor – şi ştiu că atunci când nu mai sunt receptive la avansurile lui Gonzales asta urmează; cocoşeii vor să se afirme, dar vine cocoşul alfa şi le arată că în astă curte nu e loc decât de un singur mascul; puicuţele încă nu-s interesate nici de fraţii lor, nici de cocoşul viguros, pentru ele e mai interesant să exploreze, să afle şi să stea împreună dacă se poate; Gonzales patrulează vigilent continuu, se burzuluieşte la ereţii în zbor şi corectează orice abatere de la disciplina din curte. Dar puiuţii, amărăciunile de-o zi aduse de domnul meu pe final de mai, orfanii adoptaţi de-o cloşcă năroadă, sunt absolut imprevizibili. Au crescut incredibil şi sunt monumental de nărozi, astfel încât uneori mi se pare că depăşesc limita legală de prostie. Mănâncă non-stop, răvăşesc boabe, mălai, praf, rumeguş – tot ce prind, se spală pe picioare în apa de băut, se aleargă şi lovesc pui mai mari, se urcă la propriu pe cele două găini, vin disperaţi la orice persoană intră în curte, că deja am început să-i lăsăm liberi în curtea păsărilor, unde găsesc şi încearcă să guste delicatesuri cum ar fi balamalele de la cuşti, coajă de salcie, cauciuc, găletuşe din plastic, papucii şi picioarele noastre. Trecem cu mare grijă printre ei – pe lângă riscul de a-i călca mai este şi riscul de-ai lovi când păşim şi ei sunt pe picioarele noastre -, găinile şi puii mari încearcă în măsura în care pot să-i ocolească, iar când n-au alternativă îi admonestează mai mult sau mai puţin violent, oricum, zadarnic. Tot degeaba mă cert şi eu cu ei când mi se urcă pe picioare ca să ciugulească şnururile de la bermude, bermude care sunt, evident, pe mine. Fură tot ce aterizează în curtea lor (de la coceane de mere la pene de la vrăbiile în zbor şi prune atrase de gravitaţie) şi pleacă anunţând triumfători achiziţia.
Seară, aproape de amurgite, merg în curtea păsărilor pentru o şedinţă foto. Puii colcăiau, găinile mai mult zăceau de căldură, puiuţii, grămadă pe picioarele mele încălţate în şlapi, mă zgâriau cu spor. Fac vreo 20 de poze şi ding!, cardul de poze e plin. Îl scot pe cel suplimentar din buzunarul husei, înlocuiesc cardul din aparat şi, previzibil, îmi scapă din mână primul card. Numai strania mea viteză de reacţie l-a scăpat de un pui hărnicuţ care deja ochise prada căzândă şi se pregătea să plece cu ea, anunţându-şi, prematur, succesul la vânătoare.
În acelaşi timp, puicuţa porumbacă, botezată Coţofana după sunetele pe care le comite, venea gălăgioasă şi tare grăbită spre mine şi puiuţi; Jinx o antrena la porţia zilnică de jogging, desfăşurată în ultima vreme pe seară, că ziua, pe caniculă, orice motan negru care se respectă leneveşte prin casă tolănit pe undeva, după ce în prealabil s-a scăldat în praf şi şi-a îndeplinit norma zilnică de adunat turiţă în blană. De preferinţă în patul conjugal.