Prietenii mei au plecat în vacanţă, au făcut o excursie din dormitor în sufragerie, unde au servit prânzul: bere premium, căci se ştie că vacanţă e atunci când prima masă a zilei e alcătuită din bere. Apoi şi-au injectat câte o şaormă direct în vena cavă privind pe geam cum o pisică neagră cânta blues la o muzicuţă mov.
Brusc au simţit nevoia să interpreteze mesajul ei nonverbal ca pe-o reţetă culinară, ca pe-o partitură şi-au hotărât ca la 3-0 să schimbe porţile, pentru că nimănui nu-i place să fie notă de subsol, toţi vrem să fim paragraful principal, chiar şi într-o ţară second hand.
Remus vede îngeri, unii cu topoare în cap, alţii cu cuţite în piept, dovadă că-s autentici, nu copii madeinchina. Scrie poveşti macabre pentru copii mari doar când senzaţia că înoată în peltea depăşeşte doza maximă recomandată de farmacist. Romulus se recalifică, s-a apucat strâns de-un curs ezo dar nu s-a putut ţine de el, aşa că a venit pe Argeş cu un curs euro istoric şi-acum aşteaptă remanierea, 19-le, încălzirea globală, că deja a dat frigul, şi întoarcerea vocilor în capul lui.
Amândoi prietenii mei imaginari m-au rugat să le fiu eu îndrumător la teza de licenţă; zău n-am putut să-i refuz, cu toate c-aş fi preferat să le fiu dacă nu muză măcar muz. Niciunul dintre ei nu are clară noţiunea de timp, pentru ei esenţiale sunt faptele, evenimentele, oamenii; toate acestea se amestecă într-o mândră devălmăşie, mineriadele devenind simultane cu loviluţia din 89, Blaga cu Mario Varga Llosa şi facultatea de psihologie cu oferta promoţională Ză Office. Cum nu le e clar ce şi cum e cu fugit ireparabile tempus, mi-au cerut să le îndrum teza de licenţă cu dezadaptările cântăreţului chel la Eugen Ionesco pe care n-o vor da niciodată, că astăzi licenţa se ia, nu se dă.
vineri, 8 octombrie 2010
Schimbări intrinsece (4). Oraş
Îmi pare rău că am plecat din oraş? Categoric nu. M-a uimit până şi uşurinţa cu care am părăsit apartamentul. Singura constatare, când îl golisem şi măturam, a fost „măi, dar mare e!”. Patru camere decomandate, baie şi wc de serviciu, izolaţie termică, patru niveluri la bloc, zece apartamente pe scară, vecini de scară decenţi. O zonă curată, cu copaci de 40 de ani, verdeaţă, bănci, alee pietonală generoasă, cu pădurea, piaţa, şcoala, staţia de autobuz şi non-stopuri la doi paşi.
De când ne-am mutat am fost de mai multe ori şi de fiecare dată m-am bucurat. Fostul nostru apartament arată acum altfel, e alb, cu multe spaţii libere, tineresc-minimalist; e altă „casă”. Nepotul meu preferat locuieşte acolo, Maria, prietena mea din copilărie şi naşa fetelor, pe scara de vizavi. De fiecare dată, ne-au oprit foşti vecini să ne întrebe cum ne e, ce mai facem, unii ne compătimesc, alţii se bucură pentru noi, lui Cristi i-am făcut poftă de mutat (el e dintr-un sat de munte), altora – de visat cum ar fi să aibă şi ei casă pe pământ.
Mă întorc, de fiecare dată cu scop clar, acolo unde mi-am petrecut atâţia ani, unde mi-au crescut fetele. N-am emoţii, n-am nostalgii. Însă mi s-a schimbat percepţia, văd lucrurile altfel şi invariabil ajung să mă întreb de fiecare dată: cum de-am putut sta acolo atâta vreme?
Tavanul din casa scării e afumat, pereţii bleu migrenă – juliţi, pe mozaicul mat straturi succesive de murdărie de aşază de 40 de ani, lumina e chioară, oareşce miasme se iţesc de la subsol. Şi, raportat la majoritatea blocurilor, e o scară îngrijită, cu oameni gospodari. Băncile de pe alei sunt obosite, iarba alternează cu pete de pământ uscat, canalele împrăştie un iz fetid, asfaltul ba arde, ba e plin de bălţi, iar câinii blocului, altă dată impresionaţi prin statură, acum mi se pare c-au rămas mici.
În piaţă, zemurile lunecând printre tarabe arată la fel ca lichidul ce se scurgea din containerele mari, în vremea pepenilor, când eram copil, şi căruia îi spuneam, nu ştiu de ce, şliboviţă. Au până şi acelaşi miros, dar de o intensitate mai scăzută, cred că frigul e de vină. Zgomot, strigăte, o manea mică, o bormaşină, câteva claxoane, ceva gaze de eşapament, linii prea drepte, gri. În staţie – coji de seminţe, pahare goale, ambalaje pe jos, iar oamenii… oamenii sunt trişti.
Nu vedeam. Acum văd. Mă aşteptam ca unele cestiuni să-mi lipsească. Da: piaţa în preajmă, pet-shop-ul şi non-stopul din staţie. Mă aşteptam ca uneori să-mi fie dor. Da, îmi este, de clincheţitul copiilor ieşind de la şcoală. Mă aşteptam ca în unele privinţe să am regrete. N-am.
Îmi pare rău că am plecat din oraş? Categoric nu. Am schimbat confortul urban pe libertatea rurală.
De când ne-am mutat am fost de mai multe ori şi de fiecare dată m-am bucurat. Fostul nostru apartament arată acum altfel, e alb, cu multe spaţii libere, tineresc-minimalist; e altă „casă”. Nepotul meu preferat locuieşte acolo, Maria, prietena mea din copilărie şi naşa fetelor, pe scara de vizavi. De fiecare dată, ne-au oprit foşti vecini să ne întrebe cum ne e, ce mai facem, unii ne compătimesc, alţii se bucură pentru noi, lui Cristi i-am făcut poftă de mutat (el e dintr-un sat de munte), altora – de visat cum ar fi să aibă şi ei casă pe pământ.
Mă întorc, de fiecare dată cu scop clar, acolo unde mi-am petrecut atâţia ani, unde mi-au crescut fetele. N-am emoţii, n-am nostalgii. Însă mi s-a schimbat percepţia, văd lucrurile altfel şi invariabil ajung să mă întreb de fiecare dată: cum de-am putut sta acolo atâta vreme?
Tavanul din casa scării e afumat, pereţii bleu migrenă – juliţi, pe mozaicul mat straturi succesive de murdărie de aşază de 40 de ani, lumina e chioară, oareşce miasme se iţesc de la subsol. Şi, raportat la majoritatea blocurilor, e o scară îngrijită, cu oameni gospodari. Băncile de pe alei sunt obosite, iarba alternează cu pete de pământ uscat, canalele împrăştie un iz fetid, asfaltul ba arde, ba e plin de bălţi, iar câinii blocului, altă dată impresionaţi prin statură, acum mi se pare c-au rămas mici.
În piaţă, zemurile lunecând printre tarabe arată la fel ca lichidul ce se scurgea din containerele mari, în vremea pepenilor, când eram copil, şi căruia îi spuneam, nu ştiu de ce, şliboviţă. Au până şi acelaşi miros, dar de o intensitate mai scăzută, cred că frigul e de vină. Zgomot, strigăte, o manea mică, o bormaşină, câteva claxoane, ceva gaze de eşapament, linii prea drepte, gri. În staţie – coji de seminţe, pahare goale, ambalaje pe jos, iar oamenii… oamenii sunt trişti.
Nu vedeam. Acum văd. Mă aşteptam ca unele cestiuni să-mi lipsească. Da: piaţa în preajmă, pet-shop-ul şi non-stopul din staţie. Mă aşteptam ca uneori să-mi fie dor. Da, îmi este, de clincheţitul copiilor ieşind de la şcoală. Mă aşteptam ca în unele privinţe să am regrete. N-am.
Îmi pare rău că am plecat din oraş? Categoric nu. Am schimbat confortul urban pe libertatea rurală.
miercuri, 6 octombrie 2010
Schimbări intrinsece (3). Acasă
Dimineaţa la 7 şi un strop admirăm răsăritul soarelui apoi ne urcăm în maşină să mergem la serviciu (în oraş). Am plecat de acasă de când am ieşit pe poartă. (…)
La întoarcere, acasă începe la 4 km de curte, semnalul e dat de-o curbă la stânga, unde e un indicator albastru. Deschis porţi, intrat, drăgălit un pic câini şi motani, ceva trebăluială plus inventarul a ce s-a mai întâmplat între timp în grădină, discuţii în faţa bucătăriei cine şi ce a făcut peste zi. Şi linişte. O linişte cu împăcare, cu senzaţia că nimic rău nu mi se poate întâmpla. Simt că mi s-a ridicat o draperie, nu un voal de pe ochi, e un fel de întoarcere într-un acasă ancestral. Şi-i tare bine.
În oraş mă simţeam acasă numai parţial şi doar după ce închideam uşa apartamentului; asta implica să fim toţi patru acolo şi era un fel de „unde suntem toţi acolo e acasă”. Nu mi se părea firesc, însă mă gândeam că poate România nu-i ţara mea. Dar este. Blocul nu era acasă al meu.
La întoarcere, acasă începe la 4 km de curte, semnalul e dat de-o curbă la stânga, unde e un indicator albastru. Deschis porţi, intrat, drăgălit un pic câini şi motani, ceva trebăluială plus inventarul a ce s-a mai întâmplat între timp în grădină, discuţii în faţa bucătăriei cine şi ce a făcut peste zi. Şi linişte. O linişte cu împăcare, cu senzaţia că nimic rău nu mi se poate întâmpla. Simt că mi s-a ridicat o draperie, nu un voal de pe ochi, e un fel de întoarcere într-un acasă ancestral. Şi-i tare bine.
În oraş mă simţeam acasă numai parţial şi doar după ce închideam uşa apartamentului; asta implica să fim toţi patru acolo şi era un fel de „unde suntem toţi acolo e acasă”. Nu mi se părea firesc, însă mă gândeam că poate România nu-i ţara mea. Dar este. Blocul nu era acasă al meu.
marți, 5 octombrie 2010
Schimb confort urban pe libertate rurală (52). Alternativ – căldură şi rock
În peisajul casei au crescut un calorifer electric şi o dihanie încălzitoare, care are o rezistenţă vizibilă şi se mai şi plimbă. Caloriferul (cazat acum la parter, în extindere) are programator-temporizator şi sperăm noi că va fi tare util când, venind acasă, vom găsi o temperatură decentă care să ne asigure condiţii optime făcutului focului. Dihania (găzduită la etaj, la fete) se încălzeşte rapid şi e tare generoasă în radiaţii.
Toamna se simte din zi în zi mai bine; e tot mai frig şi umed, pădurea se îngălbeneşte uşor, gutuile cad de bunăvoie, înainte chiar de a se coace. În grădiniţa de flori e o paletă largă de culori, au înflorit tufănelele albe, trandafirii continuă să îmbobocească, spre mirarea mea, trei-patru căpşune au grijă să se coacă săptămânal, probabil pentru decor, iar zmeura încă înfloreşte, face fructe…
Hârleţul are coadă nouă şi frumoasă, Răzvan e posesorul a trei frumoşi box-paleţi din plastic (pe care i-a plantat în beci) şi al unei cutii deştepte de pus pe treptele de la scară (acolo fie se pot ţine diverse unelte utile, fie se pot depozita pentru moment strugurii culeşi din bolta de viţă), iar eu am nişte falnice băşici de la curăţat/tocat legume: mânuşile n-au putut să-mi protejeze pielea de atacurile perfide ale cuţitului.
Cum suntem mândri proprietari ai şase cocoşi cumpăraţi pe post de găini, am fost sfătuiţi încă din vară să tăiem cocoşul moştenit să vedem care „se alege” din cei mici (un alt argument a fost şi că e deja bătrân, prea bătrân). Veteranul le aplica zilnic corecţii tinerilor impertinenţi, împiedicându-i să se afirme, dar nu şi să se bată între ei uneori sângeros. Nu ştiu cât de repede fierbe un cocoş bătrân, al nostru a făcut-o în şase ore, fapt ce mi-a dat peste cap planurile: a trebuit ca Răzvan să coboare la magazin să cumpere diverse pentru a completa o masă de prânz. (Şi acum cocoşii tineri continuă să se bată, cântă pe tonalităţi diferite şi-şi împart cele patru găini într-o gălăgioasă voioşie).
Tot în week-end-ul trecut, copilul nostru cel mare şi-a consumat ultima felie din cadoul de majorat: concertul Ozzy Osbourne. Şi-a afişat explicit apartenenţa la trib prin însemnele clasice: blugi, tricou, geacă, bocanci – toate negre -, geanta cu schelet de mână fluorescent, şi ea tot neagră (adică ţinuta ei uzuală, mai puţin bocancii, că în ultima vreme a tot umblat în bascheţi), şi-a lăsat pletele în vânt şi a plecat la Bucureşti. S-a întors fericită şi ruptă de oboseală; şi da, mi-a filmat cu mobilul şi mie ceva bucăţele din concert.
Toamna se simte din zi în zi mai bine; e tot mai frig şi umed, pădurea se îngălbeneşte uşor, gutuile cad de bunăvoie, înainte chiar de a se coace. În grădiniţa de flori e o paletă largă de culori, au înflorit tufănelele albe, trandafirii continuă să îmbobocească, spre mirarea mea, trei-patru căpşune au grijă să se coacă săptămânal, probabil pentru decor, iar zmeura încă înfloreşte, face fructe…
Hârleţul are coadă nouă şi frumoasă, Răzvan e posesorul a trei frumoşi box-paleţi din plastic (pe care i-a plantat în beci) şi al unei cutii deştepte de pus pe treptele de la scară (acolo fie se pot ţine diverse unelte utile, fie se pot depozita pentru moment strugurii culeşi din bolta de viţă), iar eu am nişte falnice băşici de la curăţat/tocat legume: mânuşile n-au putut să-mi protejeze pielea de atacurile perfide ale cuţitului.
Cum suntem mândri proprietari ai şase cocoşi cumpăraţi pe post de găini, am fost sfătuiţi încă din vară să tăiem cocoşul moştenit să vedem care „se alege” din cei mici (un alt argument a fost şi că e deja bătrân, prea bătrân). Veteranul le aplica zilnic corecţii tinerilor impertinenţi, împiedicându-i să se afirme, dar nu şi să se bată între ei uneori sângeros. Nu ştiu cât de repede fierbe un cocoş bătrân, al nostru a făcut-o în şase ore, fapt ce mi-a dat peste cap planurile: a trebuit ca Răzvan să coboare la magazin să cumpere diverse pentru a completa o masă de prânz. (Şi acum cocoşii tineri continuă să se bată, cântă pe tonalităţi diferite şi-şi împart cele patru găini într-o gălăgioasă voioşie).
Tot în week-end-ul trecut, copilul nostru cel mare şi-a consumat ultima felie din cadoul de majorat: concertul Ozzy Osbourne. Şi-a afişat explicit apartenenţa la trib prin însemnele clasice: blugi, tricou, geacă, bocanci – toate negre -, geanta cu schelet de mână fluorescent, şi ea tot neagră (adică ţinuta ei uzuală, mai puţin bocancii, că în ultima vreme a tot umblat în bascheţi), şi-a lăsat pletele în vânt şi a plecat la Bucureşti. S-a întors fericită şi ruptă de oboseală; şi da, mi-a filmat cu mobilul şi mie ceva bucăţele din concert.
luni, 4 octombrie 2010
Schimb confort urban pe libertate rurală (51). Conserve de iarnă şi must
A început luna nouă în week-end şi, cum iar am avut spor, sper s-o ţinem aşa până-n noiembrie.
Gata murăturile (gogoşari, castraveţi, legume asortate - parţial din producţie proprie, cum ar fi varză, ardei, morcovi, hrean, gogonele), sunt deja cazate în beci, unde am dus şi ceapa şi cele două lădiţe de mere rămase. Chioşcul e pregătit pentru iarnă, la congelator au crescut nişte pungi cu morcovi şi păstârnac (tocate cu maşina electrică), terenul unde au fost roşiile, varza, păstârnacul şi morcovii timpurii este deja curăţat. Am strâns plăcile de OSB care au fost pe lucernă sub piscină, băncuţele, scaunele, mesele pliante şi fluturele-aspersor sunt puse la adăpost, hamacul, piscina cu accesorii şi pernele de la scaune aşteaptă să fie urcate în podul interior. Tot în aşteptare este şi balansoarul care, după o vară petrecută în chioşc, va reveni în bibliotecă, în faţa sobei.
Preventiv, am îndepărtat de pereţi cărţile din bibliotecă. Mă tem că diferenţa de temperatură ar putea să le umezească şi… paza bună trece primejdia rea.
Vineri şi sâmbătă am făcut focurile în toate sobele, ca să nu se răcească pereţii, spunem noi. (mie una de fapt mi-era dor). Sobele au fost curăţate şi folosite întreaga vară pe post de etajere, aşa că era firesc să uităm pe şi lângă ele creme de mâini, lapte de corp, beţe aromate, gutui şi alte minunăţii care miros bine. Nu iese fum pe nicăieri, numai în baie boilerul Dodo emană vapori de bronz-aluminiu, că tot a fost vopsit de curând, dar o să-i treacă; până atunci ne mai apare câte-o inexplicabilă senzaţie de beatitudine.
Toată vara, găinile ne-au lăsat şi nouă ouă din când în când, doar pe cele sub standardul lor, că pe restul le mâncau. Asta numai după ce cumpăram din hipermarket vreo 20-30 buc. Acum, când găinile normale au intrat în pauză de ouat, am găsit în cuibare cinci ouă în două zile. E firesc, mi-am spus, simt ele că am vorbit cu veterinarul.
Câinii s-au îngrăşat şi li s-a îndesit blana, nu mai lasă plete prin curte. Le-am pus iarăşi sacul roşu de dormit şi i-am mutat căsuţa lui Hades aproape de bucătărie, acţiune pe care el o apreciază şi din când în când intră în căsuţă, uneori ca să ascundă ceva, alteori doar ca să scoată de-acolo pătura. Oricum, operaţiunea somn o execută alături de câinii mari, pe sacul roşu. Motanii fie dorm, fie se aleargă prin tunel; şi ei s-au îngrăşat şi-au trecut cu îmbrăcămintea la colecţia de toamnă-iarnă.
Am cules din struguri, e o operaţiune migăloasă şi repetitivă, ceea ce inevitabil generează o plictiseală cruntă. Din recolta parţială am făcut vreo 5-6 litri de „fresh” de struguri, care presupun că nu vor apuca să se facă must. Poate în tura viitore. Cum nu avem storcător specializat şi oricum n-am văzut niciodată cum se execută operaţiunea (singura experienţă de gen fiind „mustul” făcut la practica agricolă din liceu, când zdrobeam strugurii în punga de polietilenă rămasă de la pacheţelul de mâncare), am improvizat procesul tehnologic. Se ia ciorchinele, se culeg boabele de pe el, se pun într-un castron din inox unde se zdrobesc cu pasatorul tot din inox pentru piure. Apoi se trec prin strecurătoarea din plastic utilizată la spălatul fructelor, apoi prin cea de scurs paste fierte. Lichidul obţinut se pune în sticle, iar resturile – în frumosul butoi albastru care conţine mere şi prune pentru ipotetica viitoare ţuică.
Pseudo-mustul e tare bun, se compară doar cu „fresh”-ul obţinut prin presarea merelor puse la congelator pentru viitoarele plăcinte din iarnă; ambele băuturi au marea calitate că provin din recolta noastră, de care suntem tare mândri.
Gata murăturile (gogoşari, castraveţi, legume asortate - parţial din producţie proprie, cum ar fi varză, ardei, morcovi, hrean, gogonele), sunt deja cazate în beci, unde am dus şi ceapa şi cele două lădiţe de mere rămase. Chioşcul e pregătit pentru iarnă, la congelator au crescut nişte pungi cu morcovi şi păstârnac (tocate cu maşina electrică), terenul unde au fost roşiile, varza, păstârnacul şi morcovii timpurii este deja curăţat. Am strâns plăcile de OSB care au fost pe lucernă sub piscină, băncuţele, scaunele, mesele pliante şi fluturele-aspersor sunt puse la adăpost, hamacul, piscina cu accesorii şi pernele de la scaune aşteaptă să fie urcate în podul interior. Tot în aşteptare este şi balansoarul care, după o vară petrecută în chioşc, va reveni în bibliotecă, în faţa sobei.
Preventiv, am îndepărtat de pereţi cărţile din bibliotecă. Mă tem că diferenţa de temperatură ar putea să le umezească şi… paza bună trece primejdia rea.
Vineri şi sâmbătă am făcut focurile în toate sobele, ca să nu se răcească pereţii, spunem noi. (mie una de fapt mi-era dor). Sobele au fost curăţate şi folosite întreaga vară pe post de etajere, aşa că era firesc să uităm pe şi lângă ele creme de mâini, lapte de corp, beţe aromate, gutui şi alte minunăţii care miros bine. Nu iese fum pe nicăieri, numai în baie boilerul Dodo emană vapori de bronz-aluminiu, că tot a fost vopsit de curând, dar o să-i treacă; până atunci ne mai apare câte-o inexplicabilă senzaţie de beatitudine.
Toată vara, găinile ne-au lăsat şi nouă ouă din când în când, doar pe cele sub standardul lor, că pe restul le mâncau. Asta numai după ce cumpăram din hipermarket vreo 20-30 buc. Acum, când găinile normale au intrat în pauză de ouat, am găsit în cuibare cinci ouă în două zile. E firesc, mi-am spus, simt ele că am vorbit cu veterinarul.
Câinii s-au îngrăşat şi li s-a îndesit blana, nu mai lasă plete prin curte. Le-am pus iarăşi sacul roşu de dormit şi i-am mutat căsuţa lui Hades aproape de bucătărie, acţiune pe care el o apreciază şi din când în când intră în căsuţă, uneori ca să ascundă ceva, alteori doar ca să scoată de-acolo pătura. Oricum, operaţiunea somn o execută alături de câinii mari, pe sacul roşu. Motanii fie dorm, fie se aleargă prin tunel; şi ei s-au îngrăşat şi-au trecut cu îmbrăcămintea la colecţia de toamnă-iarnă.
Am cules din struguri, e o operaţiune migăloasă şi repetitivă, ceea ce inevitabil generează o plictiseală cruntă. Din recolta parţială am făcut vreo 5-6 litri de „fresh” de struguri, care presupun că nu vor apuca să se facă must. Poate în tura viitore. Cum nu avem storcător specializat şi oricum n-am văzut niciodată cum se execută operaţiunea (singura experienţă de gen fiind „mustul” făcut la practica agricolă din liceu, când zdrobeam strugurii în punga de polietilenă rămasă de la pacheţelul de mâncare), am improvizat procesul tehnologic. Se ia ciorchinele, se culeg boabele de pe el, se pun într-un castron din inox unde se zdrobesc cu pasatorul tot din inox pentru piure. Apoi se trec prin strecurătoarea din plastic utilizată la spălatul fructelor, apoi prin cea de scurs paste fierte. Lichidul obţinut se pune în sticle, iar resturile – în frumosul butoi albastru care conţine mere şi prune pentru ipotetica viitoare ţuică.
Pseudo-mustul e tare bun, se compară doar cu „fresh”-ul obţinut prin presarea merelor puse la congelator pentru viitoarele plăcinte din iarnă; ambele băuturi au marea calitate că provin din recolta noastră, de care suntem tare mândri.
vineri, 1 octombrie 2010
Schimb confort urban pe libertate rurală (50). Toamna 2010, v.1.2
Azi iar e week-end şi decorul va suferi, ca de obicei, modificări, cum tot ca de obicei braţele mele vor dobândi săptămânala febră musculară.
Lucrările agricole ajunse pe final de strâns recolta arată acum cam aşa: am cules toate merele, s-ar putea să ne ajungă mai bine de-o lună, şi 80% din pere (adică 4 din 5, că una încă nu e coaptă), strugurii miros puternic şi-o să-i facem must în ăst week-end. Avem păstârnac cât nu consumăm într-un an, prazul e falnic şi-i mai mare decât orice alt praz văzut de mine până acum în piaţă şi varza de toamnă e înfoiată toată. Un morcov (din cei timpurii, pe care nu i-am consumat integral, că am cam cumpărat astă vară) a crescut printr-o şaibă; arăta cam straniu, de parcă ar fi avut un papion, dar ne-a amuzat pe toţi. Nu am apucat să-l fotografiez pentru că l-a mâncat Miruna (n-am consumat noi chestiile „văratice”, însă iepuraşii sunt tare încântaţi de morcovii timpurii şi de varza de vară). Am aflat că hreanul are nenumărate rădăcini laterale şi nu arată nici pe departe la fel cu cel cumpărat din piaţă; acumularea informaţiei s-a făcut în astă dimineaţă, când coada hârleţului s-a hotărât să renunţe la lupta cu vegetalele ramificate şi-a cedat fără avertizări anterioare.
În casă, schimbări de decor mai uşurele: a crescut tunelul de motani care e plimbat din extindere în hol şi-n bibliotecă plus retur, în funcţie de preferinţele beneficiarilor, şi-a mai crescut un ceva în holul fetelor. Acolo aveam nevoie de un suport deschis – raft – pentru încălţăminte şi alte bălării. N-am găsit să cumpărăm (fie erau prea mici, fie închise, fie din plastic), aşa că Răzvan s-a apucat să facă el unul, din scândură de brad. A ieşit nesperat de fain, e maaare şi se-ncadrează foarte bine în decor, sub fostul nostru tablou conjugal cu „atenţie, pericol de înec”.
Ieri iar mi-am amenajat un mândru cucui dintr-o explicită întâlnire cu o ţeavă metalică. Şi-n partea din spate a chioşcului, şi la acareturi avem ceva capcane: foştii proprietari având sub 1,60 m înălţime, le-au construit pe standardele lor. Noi, săriţi de 1,70 m, trebuie să găsim soluţii. Aşa că vom împărţi în două chioşcul (care e într-adevăr mare), partea periculoasă din spate, cu două grinzi din lemn prea joase, devenind un fel de depozit Universal 650, unde să fie cazate bicicletele, umbrela de soare, scaunele pliante şi alte mândreţuri de folosit vara, plus nelipsita bancă de abdomene şi indispensabila bicicletă fitness pe care nu le-a mai folosit nimeni de când ne-am mutat, dar fără de care se pare că nu se poate. Cu acareturile e mai complicat, cea mai simplă soluţie fiind să mă dezvăţ să calc pe fundaţie, să păşesc peste ea, ceea ce e puţin probabil în viitorul apropiat, ţinând cont de faptul că în atâta timp încă n-am învăţat s-o fac. Cred că am nevoie de-o întâlnire mai hard cu ţeava, că de grinzile din chioşc aşa am învăţat să mă feresc.
Lucrările agricole ajunse pe final de strâns recolta arată acum cam aşa: am cules toate merele, s-ar putea să ne ajungă mai bine de-o lună, şi 80% din pere (adică 4 din 5, că una încă nu e coaptă), strugurii miros puternic şi-o să-i facem must în ăst week-end. Avem păstârnac cât nu consumăm într-un an, prazul e falnic şi-i mai mare decât orice alt praz văzut de mine până acum în piaţă şi varza de toamnă e înfoiată toată. Un morcov (din cei timpurii, pe care nu i-am consumat integral, că am cam cumpărat astă vară) a crescut printr-o şaibă; arăta cam straniu, de parcă ar fi avut un papion, dar ne-a amuzat pe toţi. Nu am apucat să-l fotografiez pentru că l-a mâncat Miruna (n-am consumat noi chestiile „văratice”, însă iepuraşii sunt tare încântaţi de morcovii timpurii şi de varza de vară). Am aflat că hreanul are nenumărate rădăcini laterale şi nu arată nici pe departe la fel cu cel cumpărat din piaţă; acumularea informaţiei s-a făcut în astă dimineaţă, când coada hârleţului s-a hotărât să renunţe la lupta cu vegetalele ramificate şi-a cedat fără avertizări anterioare.
În casă, schimbări de decor mai uşurele: a crescut tunelul de motani care e plimbat din extindere în hol şi-n bibliotecă plus retur, în funcţie de preferinţele beneficiarilor, şi-a mai crescut un ceva în holul fetelor. Acolo aveam nevoie de un suport deschis – raft – pentru încălţăminte şi alte bălării. N-am găsit să cumpărăm (fie erau prea mici, fie închise, fie din plastic), aşa că Răzvan s-a apucat să facă el unul, din scândură de brad. A ieşit nesperat de fain, e maaare şi se-ncadrează foarte bine în decor, sub fostul nostru tablou conjugal cu „atenţie, pericol de înec”.
Ieri iar mi-am amenajat un mândru cucui dintr-o explicită întâlnire cu o ţeavă metalică. Şi-n partea din spate a chioşcului, şi la acareturi avem ceva capcane: foştii proprietari având sub 1,60 m înălţime, le-au construit pe standardele lor. Noi, săriţi de 1,70 m, trebuie să găsim soluţii. Aşa că vom împărţi în două chioşcul (care e într-adevăr mare), partea periculoasă din spate, cu două grinzi din lemn prea joase, devenind un fel de depozit Universal 650, unde să fie cazate bicicletele, umbrela de soare, scaunele pliante şi alte mândreţuri de folosit vara, plus nelipsita bancă de abdomene şi indispensabila bicicletă fitness pe care nu le-a mai folosit nimeni de când ne-am mutat, dar fără de care se pare că nu se poate. Cu acareturile e mai complicat, cea mai simplă soluţie fiind să mă dezvăţ să calc pe fundaţie, să păşesc peste ea, ceea ce e puţin probabil în viitorul apropiat, ţinând cont de faptul că în atâta timp încă n-am învăţat s-o fac. Cred că am nevoie de-o întâlnire mai hard cu ţeava, că de grinzile din chioşc aşa am învăţat să mă feresc.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)
:-D
