Fructe. Poze

Schimb confort urban pe libertate rurală (44). Undiţa de motani

Duminică după-amiază tihnită, cu motani răstigniţi care pe unde apucă şi-un Hades plictisit crunt. Intru în curtea păsărilor, culeg un mănunchi de pene căzute, le aşez ager, le leg cu un şnur lung şi gata „undiţa” de motani. Intru în casă târând noua chestie hand made după mine, ea fiind prevăzută cu una bucată Jinx urmăritor.
- De unde ai penele?, mă întreabă Miruna.
- Din curtea păsărilor.
- (Râde) Adevărul e că noi nici n-avem găini.
Vânează Jinx undiţa, o smotoceşte. Leg şnurul de scara către etaj. Vine Figaro, vânează şi el. O strigăm pe Ana să-l aducă pe Zombie din camera ei. Coboară Ana cu dihania în braţe.
- De unde ai luat penele?
- Din curtea păsărilor, răspunde încântată Miruna.
- (Râde Ana) Era aşa de greu să mă gândesc!
Vânează Zombie. Sare şi Figaro. Jinx îl vânează pe Figaro. Şi toată lumea e mulţumită.
Ies la un tutun cu fetele după mine şi jucăria cea nouă târâtă pe podele, plus motanii trei aferenţi urmărind-o. Miruna vrea să-i „plimbe” cu undiţa prin curte, dar vine Hades la vânătoare. Şi Castor. Şi Polux. Motanii se uită lung, ei deja nu mai au loc. Lătrături, alergături, râsete. Şi-un zâmbet protector – Răzvan.
Agăţăm smocul de pene de-un cui, lângă bucătărie. Sar, pe rând, când motanii, când câinii. Acolo a rămas şi acum undiţa. Zilnic e vânată, scuipată, lătrată.
Şi uite aşa am colorat cu uşurinţă o după-amiază tihnită de început de toamnă…

Trivalea

Copil fiind, mi se părea că parcul Trivale e uriaş şi aproape că mă obliga să-l explorez până în satele învecinate. Ştiam exact unde găseam şi când apăreau cocărăii, Floarea Paştelui, lăcrămioarele, unde erau şi când se coceau zarzării, cireşii amari, alunii. Apoi mai erau copacul lui Mihăiţă din „Corigent la limba română” (mit urban sau realitate?), asta înainte să ştiu că Minulescu a existat, tranşeele rămase din ultimul război, unde când şi când mai găseam „grenade”, „casa părăsită”, buturugile, copacii căzuţi, pâraiele, cuiburile de păsări şi alte multe minunăţii.
În adolescenţă i-am descoperit potecile bune de preumblare şi de aşezat gânduri, aleile cu bănci, foişorul, mergeam „la potcoavă”, „la masă”, la schit sau la grotă. Era mare Trivalea!
Mi-am dus fetele de mici în explorări prin pădure, le-am lăsat să doarmă pe pătură la umbră, să alerge desculţe pe ace de brad. Şi erau mulţi copii, şi pădurea era nesfârşită.
În iarnă ne-am mutat şi n-am mai trecut decât rar prin parc, însă am descoperit codrul de lângă casa noastră, cu pini uriaşi pe culmea dealului.
Acum, Trivalea, pădurea ce m-a însoţit mereu, mi-a rămas mică.

Carte la metru

Uneori, mă loveşte brusc realitatea şi mă întreb uimită cum de n-am văzut lucruri mai mult decât evidente?! Ultima stupefacţie - faptul că românii au vocaţie de colecţionar, şi nu numai cei bogaţi!
Până în 89, românul colecţiona bibelouri, pescari chinezeşti şi fete cu cofiţe, peşti curcubelii pe televizor şi răpiri din Serai pe pereţi. Vitrinele erau pline de pahare şi „servicii” de cafea, de sticle de whiskey cu ceai de zahăr ars înăuntru şi de pachete de Kent pline cu Cişmigiu.
Mai erau milieurile şi „lasetele” care inundau rafturi, mese, servante, scrinuri, comode, apoi floricelele croşetate agăţate la chei şi nu în ultimul rând golbenurile, nenumărate în sufragerii.
„Astăzi moda s-a schimbat”, vitrinele sunt pline cu cărţi scoase de „Adevărul” şi „Jurnalul naţional”. Titluri alese pe sprânceană (nu a mea, desigur!), legate frumos şi care dau fain în raft. Şi e must have să ai colecţie completă!
Om bun, posezi peste 50 de ani şi chiar n-aveai înainte nici un titlu din ce-au publicat aste ziare*? Şi-atunci de ce-ţi trebuie acum? Că oricum nu le citeşti! Aaa, înţeleg, pentru copii, pentru nepoţi… Cărţile au fost mereu o avere… Îmi pare rău să te dezamăgesc, dar dacă tu n-ai citit, copiii tăi – la fel, minuna-m-aş ca nepoţii să strice tradiţia.
Lasă metri liniari pe care-i deţii cu mândrie, ia-ţi nepotul de mână şi du-l într-o librărie de unde să-şi aleagă el ce-i place. Dar fă-o când încă e mic şi trebuie să-i citeşti tu. Apoi lasă-l să treacă şi prin cine ştie ce saga cu vampiri, prin SF, prin cărţi poliţiste, gustul se formează în timp. Abia apoi se educă, dar nu la metru liniar.

* Ziare a căror iniţiativă e de salutat, de altfel.

Schimb confort urban pe libertate rurală (43). Animale şi păsări

Păsări
Găinile ne mai lasă şi nouă când şi când ouă (adică după ce tocmai cumpărăm noi din hipermarket vreo 20-30). Toate „puicuţele” achiziţionate în primăvară pentru întinerirea stolului de păsări folositoare omului pe care cu mândrie-l posedăm au crescut impresionant, au depăşit găinile veterane, chiar şi cocoşul, şi s-au dovedit a fi… toţi cocoşi*. Unul din ei pare a avea ceva paranoie: e atât de suspicios că sare pe intruşi chiar şi preventiv. Un cocoş nou (nu ştiu care) cântă. Spart. Dogit. Incomplet. Dar tare amuzant. Când „tinerii” se avântă să calce câte o găină, respectiva înaripată cârâie de parcă ar striga „viol”. Şi vine veteranul, îi aplică tânărului o corecţie (dacă îl prinde) şi apoi merge să-şi împace smerita membră a haremului.
Am găsit zilele trecute o găină răposată în curtea păsărilor. De fapt, ce mai rămăsese din ea: cap, gheare, pene, oase, piele. Una lume specializată spune că probabil dihania a murit din diverse motive absconse şi, având vreo rană pe undeva, suratele ei au devorat-o. Că doar de-aia avem noi găini de aprozar găinovore şi găinobale (apud Miruna).

Iepuraşi
De ziua Anei, doamna iepuroaică a făcut şapte pui (patru albi, doi gri, unul negru). În aceeaşi zi am văzut primul iepuraş bolnav din cei unsprezece pe care-i aveam (fără puii noi); şapte au murit - toţi cei şase care s-au născut în iunie în curtea noastră şi unul primit. Mi-e milă, mi-e ciudă, îmi pare nespus de rău de ei, mi-e greu şi nu-mi place să dezvolt subiectul.

Câini
Grasul îşi plimbă nestingherit pietrele; toate sunt ale lui, nu contează că fac parte din bordura bechtelului meu. M-am convins că unicul motiv al toleranţei lui e lenea; asta însă nu-l împiedică să cerşească şi se vaite ca o babă când primeşte câte o comandă pe care nu vrea s-o execute.
Castor se joacă frumos cu Hades, e vigilent şi-şi apără hotărât şi zgomotos teritoriul. E parcă din zi în zi mai mofturos la mâncare.
Hades e într-o mişcare browniană, se joacă apucat cu tot ce prinde, cere pepene şi dulciuri, se urcă în braţele cui apucă, e gelozia întruchipată. Are nenumărate jucării înşirate prin curte cu ajutorul cărora schimbă continuu geografia locului. Când ţi-e lumea mai dragă, calci pe un obstacol nou, bombănind printre dinţi. Când nu se joacă, domnul Hades sapă. Cu elan muncitoresc, pe unde apucă. Îşi face mereu o vizuină în nisipul din curte, loc în care dorm liniştiţi Jinx şi Zombie. Asta până n-o stricăm noi. Apoi iar sapă băiatul. Are mai nou şi un stil special de a lătra: întâi se „încălzeşte” cu un cârâit, apoi pufneşte sacadat şi, în final, latră. Precum se încălzeşte un motor iarna.

Motani
Dacă sunt şi uşa, şi geamul deschise, Zombie intră pe geam. Stă pe toc într-o poziţie maiestuoasă, priveşte plictisit cu ochii întredeschişi, printre gene, ce facem noi în casă, ce fac Jinx şi Hades afară, apoi se tolăneşte şi doarme. Din zi în zi seamănă mai mult cu Jinx, a început să se lăţească, nu mai are lookul longilin de adolescent, i s-a îndesit blana şi a crescut. E petul Anei şi camera ei e teritoriul lui.
Zombie şi Figaro dorm unul peste altul sau în poziţie yin yang mai toată dimineaţa, pe acelaşi fotoliu din locul de masă.
Mai nou, Figaro încearcă să se joace cu Hades. Toată lumea se joacă cu Hades, mai puţin Zombie, care-l scuipă, ambalează şi fuge. Figaro e un înţelept tandru şi dulce. Colaborează cu toată lumea mai puţin cu Jinx, cu care continuă să se bată, dar Jinx e de vină. Când se întoarce din plimbările zilnice, ne anunţă din timp că vine: înainte de a sări gardul începe să miaune şi nu tace până nu e mângâiat, astfel confirmându-i-se că a fost remarcat. Are o preferinţă evidentă pentru Răzvan şi nu ştiu de ce dar am senzaţia că afecţiunea e reciprocă.
Jinx nu mai e aşa belicos cu oamenii, când şi când stă la mângâiat, nu se mai face omegă înfoiată şi rar mă mai tem că va sări în capul cuiva. Doarme noaptea cu Miruna (ea îl ia şi-l „culcă”, după ce s-a înnoptat îl duce în camera ei). Tot Jinx e şeful între animalele din curte, nu l-a detronat nimeni, încă mârâie, scuipă, zgârie, atacă. E haimana, bântuie coclaurile pe o rază mare, vine plin de turiţă şi de ciulini (evident că trebuie vânat ca să i le scoatem) şi parcă are un hobby cu rănile în zona urechilor: nici nu i se vindecă bine una, că mai face el rost de câteva.
Cum vremea s-a răcit, dihăniile noastre trec la haine de iarnă, cele de vară lăsându-le generos, fir cu fir, în curte, pe husele de la fotolii şi canapele. Năpârlirea o văd ca pe-un efect advers al unui medicament: per total, prezenţa mamiferelor noastre ne face un mare bine, aşa că disconfortul minor nici nu se mai pune la calcul.

* Cred că pe fruntea noastră scrie „orăşeni”. Numai noi putem cumpăra cocoşi pe post de găini şi un arţar + un frasin pe post de magnolii de culori diferite.

Eterogen. Poze

Schimb confort urban pe libertate rurală (42). Insecte şi alte dihănii conlocuitoare de la noi din curte&ogradă

Cărăbuşii sinucigaşi din primăvară au deschis sezonul. Le-au urmat la scurtă vreme broscuţele cu concertele lor de vecernie, fluturi buimaci rotind în jurul lămpilor, fie ele şi solare, greieri liniştitori când sunt afară, nu şi în casă, unde brusc devin un calvar. Apoi viespile. Cohorte de viespi şi de fraţi mai mari ai lor – gărgăunii – care cu acribie au încercat să-şi facă ceva cuiburi cât mai aproape de noi. Nu le-a mers.
Vara a apărut cu licurici, melci şi lăcuste colorate în fel şi chip („prietenii” Mirunei şi jucăriile motanilor), apoi cu libelule şi drăguţe omizi păroase sau verde-praz, de dimensiuni variate. Tot atunci au apărut limacşii (iacs, ce oroare, mi se face la fel de silă când îi văd ca de libărcile de la bloc!) şi cohortele de drosofile – obraznice, iritante, omniprezente. Peste toţi şi toate, au tronat continuu legiunile de păienjeni; s-au insinuat în cele mai neaşteptate locuri, şi-au întins pânze în timp record (e o minunăţie când dimineaţa, deschizând uşa de la intrare, intri cu faţa într-o pânză viguroasă, crescută peste noapte). Singura consolare – pânzele lor prind nenumărate insecte.
Ce n-am (prea) avut – tăuni, muşte şi ţânţari, nici în casă, nici în curte, fapt care m-a mirat (eu ştiam că la ţară sunt peste tot muşte; ei, iată că nu-s; dar nici noi n-avem porc, cal, vacă), însă m-a şi foarte bucurat. Mai nou au apărut şopârle; sperioase, abia apuc să le văd, şi colorate: verzi, maro, negru cu galben.
Noaptea e o fojgăială continuă şi totul musteşte de viaţă, totul miroase a viu, a verde. Şi-i lumină, şi-i pace, şi-i acasă!

Schimb confort urban pe libertate rurală (41). Tomnatic proces-verbal

* Am coafat copaci (iar), am tăiat crengile care, după ce că n-aveau fructe, mi se mai şi încurcau în plete şi-mi asigurau un mini-duş la prima oră, în tandem cu băile de picioare aplicate de troscotul din curte, discret. A venit toamna.
* Avem ceapă pentru… o vreme. Recolta noastră depăşeşte o lădiţă de fructe neagră, iar cepele au dimensiuni impresionante: aş putea spune că am recoltat kilograme boabe la hectar. Fiind aşa mică, e esenţă de ceapă, cu toţii ştim că esenţele se ţin în recipiente mici.
* Am cules recolta de vreo şapte roşii şi mai mulţi ardei pe care în mare parte i-am copt şi m-a surprins cât de gustoşi sunt. O fi soiul… O fi de la faptul că n-au urmă de chimicale… O fi autosugestie… Până la urmă nici nu contează. Faptul că sunt ai noştri îi face oricum speciali şi ştiu că a venit toamna.
* Am vatră de foc şi nu mi-e frică s-o folosesc, chiar dacă pentru moment îmi trebuie mânuşi de protecţie şi tablă apărătoare de văpaie. Mă învăţ eu cu ea. Sau ea cu mine.
* Avem măsuţă de loz în plic, surprinzător de utilă; avem şi umbrelă, şi asta de ceva vreme, dar nu şi un loc în care să ne fie de folos. Oricum, acum a venit toamna.
* Merele sunt delicioase. Cel mai gustos e că le luăm direct din pom, le ştergem pe pantaloni şi mmm…
* Miruna a avut pentru o perioadă sunetele naturii în coş: nişte vrăbii hărnicuţe îşi făcuseră acolo o casă de vacanţă. Le-a stricat Răzvan distracţia, a venit vremea să facem focuri în sobe. Deja am probat bolierul Dodo şi iarăşi m-a învăluit o stare de bine, iarăşi m-am bucurat de trosnetul lemnelor. A venit toamna.
* Gata şi ultima coasă a lucernei pe anul acesta, prilej cu care am descoperit mere, multe mere pe jos. Urmează să mai strângem curând hamacul şi piscina.
* Pădurea se colorează, iarba foşneşte a uscat, aerul miroase tot a „mere, pere în panere/şi gutui amărui cu puf galben ca de pui”. Doamne, e deja atât de toamnă!

Figaro* + 2 + 1. Poze

Motanul dungat e Figaro, cei doi negri - Jinx si Zombie, căţelul pisicesc - Hades. Figaro doarme cu Răzvan, Jinx - cu Miruna, Zombie locuieşte în camera Anei. Să-l iau pe Hades în casă?... Să-mi iau şi eu un motan?...

* Pentru Vic.

Culturile agricole în stadiul actual. Poze