Jinx! (2)

Era o umbră de pisoi, urât cu spume şi subnutrit. Dormea pe unde apuca, de trebuia să fim continuu atenţi unde ne aşezăm, pe unde călcăm şi, când nu dormea, mânca. Le ajuta pe fete la teme, vânându-le creioanele pe caiete, prindea cursorul mausului pe monitor, se plimba pe tastatură. Ne provoca, pe fete şi pe mine, la joacă, apoi fugea şi se refugia în braţele lui Răzvan – ştia el că acolo e linişte şi nimic rău nu-l atinge. Cu toate că avea nenumărate jucării, îl smotoceam cu mâna. În timp, mâna a trebuit acoperită de o mânuşă de protecţie (din piele, groasă).
Treptat a luat în stăpânire întreaga casă, cuptorul cu microunde era al lui - că doar acolo i se încălzeau plicurile şi conservele -, maşina de spălat era naveta sa spaţială, şezlongul – hamacul lui, bea apă de la robinetul din baie şi ne supraveghea de pe uşa de la sufragerie. Pe la 4 luni a început să vrea afară, a şi evadat în seara de Înviere (l-am găsit abia dimineaţa), aşa că i-am cumpărat ham şi lesă pentru plimbare şi zgardă cu clopoţei pentru siguranţă suplimentară (în caz că evadează iar să-l găsim mai uşor).
Pe la 6 luni deja arăta bine, blana – lucioasă şi deasă, ţinuta – maiestuoasă; un motan sigur pe el şi, ca orice felină care se respectă, imprevizibil, confirmând legea că „poţi să dresezi o pisică să facă exact ce vrea ea”.

Jinx! (1)

Ne-am dus odraslele din dotare la concerte open air de când le purtam pe umeri. Crescând, le-am dus şi în cluburi la concerte live, la festivaluri cu stat zile la cort.
În 2006, fetele noastre au prins drag de-o pisică neagră, mascota unui club cu live-uri rock. Negocieri, mai lasă ele, mai punem noi şi ajungem la concluzia că-i timpul să ne luăm un motan. Obligatoriu negru, cu ochii verzi, proaspăt înţărcat dacă se poate.
- Ne ocupăm numai noi de el, mami, o să vezi! (Da, da… am văzut între timp.)
Noi trebuia teoretic doar să cotizăm la întreţinerea lui.
Noiembrie, se întuneca devreme, noi veneam târziu. Unde să găseşti pisică neagră?!
- Hai să dăm anunţ la mica publicitate!
- Nu. Luăm un pisoi abandonat, îl „adoptăm”!
Am fost prin pieţe, pe la conteinere, nici urmă de pisoi negru. Domnului meu îi vine o idee şi merge la Smeura (cam 10 km de Piteşti), la adăpostul de câini. Acolo – doi pisoiaşi înţărcaţi de nevoie, că fuseseră abandonaţi, care aveau cel mult trei săptămâni. Paznicul avea în grijă să-i hrănească din trei în trei ore, cu biberonul, şi-i purta pe umăr ca pe papagali. O fetiţă albă cu pete şi un băieţel negru.
L-a luat Răzvan şi de-atunci a început odiseea motănească la noi în casă…

Viaţă de câine (4). Joacă pe teren atipic. Poze

Viaţă de câine (3). Trei băieţi cucuieţi. Poze

În curtea noastră nu poţi să te aşezi pe jos fără să ai asistenţă de specialitate. Cum cei trei câini sunt gazde bune, vin să-ţi prezinte omagiile simultan, fiecare în stilul lui. Părul şi urmele de labe de pe haine sunt bonus.

Schimbări intrinsece (5). Linişte

La început tresăream când lătrau câinii în curte, mai hotărâţi şi mai vigilenţi decât cei pe care îi aveam uneori în casa scării.
Apoi mă speriau tunetele foarte puternice şi fulgerele ce păreau să pice la zece metri de mine.
Auzeam mereu cântecul cocoşului, răpăitul ploii pe acoperiş, vuietul vântului afară, în coşuri, plânsul pădurii pe final de toamnă. Apoi a venit iarna şi liniştea îmi făcea urechile să ţiuie. Urmă de sunet nu se auzea.
Prin februarie au început lătrăturile vulpilor în rut şi agitaţia supărată a câinilor, mai ales pe la 4-5 dimineaţa.
În primăvară, clocot: păsăret, foşnet de frunze, broaşte, apoi greieri. Mai deloc voci umane străine de casă.
Mi-a trebuit timp ca să nu mai tresar crezând că sună vreun mobil când auzeam vreun greiere cântând, eventual în casă. Acum nu mai aud lătratul de joacă al câinilor, nici când doar se bagă în seamă, ci numai pe cel agresiv, apărător de teritoriu. Ploaia mă leagănă, tunetele mă bucură şi agitaţia păsărilor însemnă tot linişte, o linişte din care oamenii lipsesc.
Când oamenii tac, se-aude glasul pământului.

Viaţă de câine (2). Castor şi Hades. Poze cu explicaţii parţiale

Hades şi Castor se joacă. Oricând, oriunde, oricum. Hades sare, aleargă, provoacă, iar aleargă, latră, mai aleargă un pic. Castor mârâie drăgăstos (de juri că-l distruge pe căţelul de statură pisicească) şi începe distracţia. Amândoi reuşesc rapid să umple toată curtea, sub privirile înţelept-plictisite ale lui Polux.

Viaţă de câine (1). Polux. Poze cu explicaţii parţiale

Polux (Grasul) e bătrân, sfătos şi reumatic. El educă tot ce poate, de la jucării la crengi, de la păsări zburătoare la motani alergători, de la stăpâni la necunoscuţi. Dar cel mai mult îi place să educe pietre. Se identifică bolovanul neinstruit, de preferinţă cât mai mare, e bună şi-o dală de ciment tot în acest scop, se lăbuieşte bine lătrând-o constant, se aduce în poziţia optimă apucării cu gura, se ia, se merge până la cel mai apropiat partener uman agreat din preajmă şi se depune bolovanul ca pe-o scumpă ofrandă la picioarele lui. Sau pe picioarele lui, dacă se poate. Dacă nu…