Schimb confort urban pe libertate rurală (32). Apă şi licurici

Am avut ceva zile de concediu şi mi-am permis ca o săptămână să nu ies din curte decât la plimbat câini prin lizieră. Cu acest prilej am făcut eu multe fapte bune şi utile prin „gospodărie”, cum ar fi sortat diverse, desfăcut alte şi alte cutii, „cointeresat” şi ajutat Răzvan să-şi pună la punct atelierul (în traducere liberă, „pune-le de-aşa natură încât să găsesc şi eu ce-mi trebuie”), vopsit o uşă şi ceva tocuri, în colaborare cu fetele din dotare, spart două geamuri în aceeaşi strânsă colaborare, scos o clanţă (remedierea situaţiei a intrat în porţia domnului meu), pregătit locurile de depozitare pentru lemnele de iarnă, debălăriatul uzual, pus beţe la roşii. Cu roşiile a fost o mare realizare: singură m-am gândit că trebuie executată astă operaţiune, singură am inventat respectivele beţe, tot singură am legat plăntuţele de ele şi tare mândră am fost că mi-a dat mie prin cap să fac asta. Cu legatul n-a fost prea simplu, că-mi fura Hades aţele, dar m-am descurcat până la urmă. Îmbunătăţirea confortului roşiilor a primit răsplată imediată: pe seară a fost o rupere de nori cu grindină spectaculoasă, vânt colorat şi nori coafaţi, o minune, peste care plantele au trecut cu bine.
În afară de spectacolul maiestuos oferit ochilor noştri profani, ruperea de nori a declanşat şi operaţiunea „aversa”, atât în curte, unde s-au format pâraie năvalnice, cred că special pentru mine, ca să-mi satisfacă dorinţa de apă curgătoare pe proprietate (ai grijă ce-ţi doreşti că s-ar putea să ţi se-ntâmple), cât şi în casă, unde apa se scurgea ghiduşă printre uşa de la intrare şi toc, apoi pornea hotărâtă prin extindere (pături prosoape ridicat covoare cutii, o minune), vântul puternic insinua apa printre bucăţile de tablă ale acoperişului (lighene, cât mai multe lighene), grindina izbită de aceeaşi tablă făcea un zgomot sinistru. Tot atunci antena parabolică a avut brusca revelaţie că, până la urmă, e şi ea tot o marcă de lighean şi a hotărât să ţină apă, fapt ce-a generat un scuba diving de receiver sau cum s-o chema moţoflengărul orientat spre satelit care recepţionează semnalul, împrejurare care, la rândul ei, a dus la transformarea pentru respectiva seară a televizorului din obiect electrocasnic în bibelou. Culmea e că netul funcţiona; spun culmea pentru că în oraş, unde net tv erau pe fibră optică, picau amândouă odată, şi asta la prima pală de ploaie mai responsabilă.
Cu acelaşi prilej, drumul a plecat la plimbare, spre vale, nisipul a intrat în şanţurile curţile beciurile garajele vecinilor (la noi în beci a intrat doar apă şi „doar” prin gurile de aerisire, s-a rezolvat repede, trăiască pompa cea verde achiziţionată de domnul meu), asfaltul drumului de jos şi şanţurile aferente erau complet acoperite de apă, apă care n-a intrat doar unde n-a vrut ea şi pace şi-a care a stat în nemişcare lacustră în zonă fix câtă vreme şi-a dorit, adică aproape o zi.
A plecat apa mare, ploicelele mai apar, nu des, dar zilnic, însă seara e tare bine: mult după ce apune soarele, avem lumină natur - zeci de licurici solitari apar din toate părţile, ceea ce-mi generează o trăire de „vacanţă!!!”: copil fiind, în marginea pădurii Trivale prindeam licurici. Asta se întâmpla cam la început de iulie, după ce îmi asiguram porţia de somn recuperatoriu cam două săptămâni şi începeam să transform ziua-n noapte şi invers. Deh, atunci îmi permiteam… Cred că mi-e dor de vacanţă, mi-e dor de acolo, mi-e dor de atunci, mi-e dor de toate la un loc…