Cioburi. Coșuri de răchită

Atenție! Text lung, Ada, ai grijă!:)

Dimineață de noiembrie cu soare filtrat și cam 8 grade Celsius. Înarmată cu mânuși de grădinărie și foarfecă de electrician, tundeam tufănelele trecute și via care mă trăgea de păr. Câinii, la poartă, se înecau de lătrat, inclusiv Grasul, care a plecat cât de în trombă poate el să se deplaseze acum. Hm, îmi spun, ce cal o fi prin zonă de-i supără așa tare?

Aud o voce, alta decât cele din capul meu. Merg la poartă; în drum, o căruță cu doi cai frumoși și un tip sărăcuț îmbrăcat.

- Mi-a zis domnu dă jos să urc la dumneavoastră, am coșuri.

Și scoate unul, împletit, din răchită, mare, care zău nu știu la ce se folosește exact, dar tare-mi place și știu eu că poate fi tare util. Domnul am presupus că e dom'colonel, cu el vorbisem că tare îmi plac chestiile împletite.

- E din nuiele verzi, doamnă, și ie opărite, ie rezistent, nu ca alea de le găsiți la oraș, să nu vă lăsați păcălită, că vede lumea că nu vă știți cu coșurili.

Aham, și pentru el e evident că pe fruntea mea scrie orășean.*

- Cât costă?

- Păi nu le dau cu bani, da aveți și dumneavoastră vreun butoi spart sau ceva fier vechi? Îl vând și iau și io mălai la copii.

Cât căram fierul vechi, de după gard – i-a fost teamă de câini și n-a intrat – mi-a povestit că e din Bughea de Jos (vreo 60 de km), are patru copii, cel mare - 9 ani, cel mic – două săptămâni, că nevasta îi e bolnavă, că el are 30 de ani (eu aș fi estimat spre 50, plus un ușor retard psihic) și trăiesc cu toții din muncă sezonieră, din împletit de coșuri, cărora li se mai spune și târne, și din legat de târnuri (mături mari din bețe, cu coadă). Că e plecat de trei zile de-acasă și a dormit în căruță, pe unde a putut și el, și-a mâncat întâi ce-și luase de-acasă, apoi pâine.

Când termin de scos fierul vechi de la locul lui de depozitare, ies la poartă.

- Uitați, doamnă, vă dau două târne și, cum mie îmi place să fiu om iar dumneavoastră ați fost cuminte, vă mai dau ligheanul ăsta, e nou, că așa e frumos.

Și scoate de sub o plapumă bleu obosită un lighean din plastic gri.

- Nu, mulțumesc, lasă.

Din căruță se ițesc doi ochișori negri – un cățel slab și jigărit, curios și cu chef de joacă.

- Iera la tombelon, l-am luat că murea la noapte, îl duc acasă, mai avem doi. Da nu mai căutați dumneavoastră, poate mai găsiți oleacă de fier să vă dau și ultima târnă, să plec și io acasă la copii?

Am dat o raită completă pe moșie și i-am mai adus ce fier am găsit, plus două scaune pliante cam uzate la care am văzut că se uita cu jind.

- Ie mult, doamnă, ce să vă dau pe ăstea?

- Lasă așa, ia-le.

- Bodaproste, le pun sub nuc, să stăm vara pe ele, sărumâna.

Apoi am luat o pâine, două croasante și o bucată de chec și i le-am dus. Aranja căruța; a scuturat pătura-saltea și a împachetat-o, două bucăți de postav vechi (ie pentru cai, doamnă, că le ie și lor frig), a scuturat și plapuma, apoi a așezat-o cât să stea cățelul bine în ea.

- Bodaproste, mare pomană vă faceți.

Rupe o bucată de chec, i-o dă cățelului, apoi rupe și pentru el un colț de pâine.

- Ie și iel suflet, doamnă, și suferă.

L-am urmărit cu privirea până a dispărut în curbă, în soare; mergea agale pe lângă căruță, mai mângâia cățelul, mai încuraja caii, mai rupea o bucată de pâine pentru el sau pentru cățel.

Eram acasă, era cald, era lumină și am intrat în curte cu fruntea destinsă a zâmbet. Apoi m-am bucurat de coșuri.

* Seara, domnul meu m-a edificat: eram îmbrăcată în blugi și hanorac portocaliu, cu banderolă de flis pe frunte, în pantofi sport din piele cam roșie și cu mânuși în mâini. Curat echipament de țăran.