Despre foste tangenţe

Trei prietene am avut din copilărie; una îmi e aproape – fizic vorbind –, dar mutarea noastră din oraş şi cariera ei ne fac să ne vedem rar, dar bine, vorbim de parcă ne-am despărţit acum o zi. Cea de-a doua e departe, ne auzim, ne vedem la câţiva ani, o simt într-un fel aproape, în alt fel departe – sunt mai bine de 15 ani de când ne desparte distanţa şi vieţile noastre au evoluat aproape paralel. Cu cea de-a treia am răcit relaţia brusc – când mi-a fost clar că, de ani de zile, doar eu lupt pentru acea prietenie.

Lângă ele, mai era B., o fată din vecini (de la bloc), care avea un statut mai special pentru mine, cu care am crescut; suflet mare, viaţă grea şi tumultuoasă, fată corectă şi devotată. Ne cunoaştem de vreo 30 de ani, nu avem mai nimic în comun şi am fost conştiente amândouă de acest lucru când ne-am re-apropiat după o pauză de ani (vieţi paralele); în ultimii 20 îi sunt consilier Tu cum crezi că..., o ascult, o ajut, o susţin, o încurajez (ce-i drept, are o viaţă grea, nedreaptă, strâmbă şi nu stă în puterea ei s-o schimbe), poţi, sigur poţi; trece şi asta, ai mai trecut tu prin chestii mai grele; fac consiliere cu ea fix când are chef, indiferent dacă e zi sau noapte, am/n-am timp/chef. Până să plecăm din oraş, ne vedeam destul de des; n-avem preferinţe comune, cerc de amici, preocupări, sfere de interes, dar aveam o adolescenţă parţial comună. De când ne-am mutat, o singură dată ne-a călcat pragul (adusă şi dusă cu maşina de domnul meu); am invitat-o de multe ori – că n-are timp, că n-are bani. 4 ani. Aşa o fi.

Ea mă sună de obicei (închide, că te sun eu); îmi spune ce-a mai făcut, cu ce s-a mai confruntat – de obicei, chestii neplăcute – vai, săraca, prin ce trece. De fapt, o singură dată îmi amintesc să-mi fi împărtăşit o bucurie: când şi-a schimbat jobul, radical, în bine. Sunt mândră de tine, B.!

Mă sună joi seară, uşor dezinhibată, să-mi spună ceva de-o pisică. Apoi vorbim de job, de copiii. Îmi pare rău, B., că l-am supărat pe fiul tău spunându-i că întâi trebuie să se ajute el, apoi să aştepte să-l ajute ceilalţi. (Fiul ei mă sunase să-mi ceară ajutorul unde numai el se putea ajuta, discuţie pe care o mai avusesem şi în urmă cu un an, dar atunci îi expusesem şi nişte perspective – el n-a făcut nimic să schimbe situaţia.)

Tu superi pe prea multă lume, că prea spui lucrurilor pe nume! ... Păi şi dacă greşeşte omul de ce trebuie să-i spui tu asta? ... Ei, lasă, că dacă nu erai cu R. (domnul meu) nimic nu reuşeai!

Iniţial am crezut că vorbim pe două canale diferite, oricum ce-mi spunea nu se lega de discuţia noastră. Măi, sunt eu nebună, interpretez aiurea. Pun întrebări ajutătoare. Cer confirmări. Şi-mi vin. Cu ciudă-n glas, cu răutate.

Măi să fie! Apoi:

-Vezi, asta-mi place mie la tine, că tu nu mă judeci!

Era pe amurgite, lumina scădea rapid, iar mie mi se limpezea privirea. Bunătate? Devotament? Nope, manta de vreme rea. Ca un film derulat pe rapid, îmi apar în faţă problemele ei, cu care m-a împovărat ani de zile, frustrările, revoltele, nemulţumirile, dac-aş fi avut eu viaţa ta... Toate cu minus. Plusuri? Nu, n-am găsit.

- Mă duc să-mi iau ţigări şi te sun după.

I-am spus doar să nu se sperie dacă n-o să-i răspund. N-a mai sunat.

Am plecat amândouă, de când ne-am cunoscut, pe coordonate socio-economice sensibil egale. Am ajuns fiecare dintre noi unde am ajuns, vieţile fiindu-ne, până de curând, tangente. Dar doar până de curând.