A-nflorit forsiția!

Ani la rând, primăvară însemna pentru mine momentul în care înflorea forsiţia; era primul semn în griul urban, înainte de mugurii pomilor, de colţul ierbii. Sfârşitul lui februarie aducea ghiocei în pieţe, ziua femeii – zambile la pahar, dar ele erau venite din altă lume, nu le vedeam crescând, nu le simţeam ca fiind primăvară. În fiecare an, când vedeam forsiţia înflorită îmi sunam surorile să le spun A-nflorit forsiţia! Era modul în care mă bucuram plenar de venirea primăverii, era dorinţa de împărtăşi bucuria verdelui, fie el și galben, vertical. Nu-mi amintesc de unde vine acest a-nflorit forsiţia (cred că de la sor'mea D. și prietena ei totuşi), dar o viaţă a fost semnul meu de primăvară.

Până anul trecut le-am tot dat vestea celor două surori ale mele, anul acesta n-o s-o mai fac; primăvara e deja venită când forsiţiile înfloresc în oraș (la noi sunt întârziate cu vreo două săptămâni), mi-o aduc iasomia de iarnă, primulele, ghioceii şi brânduşele, narcisele și zambilele ce stau și ele să înflorească. Ele sunt în curte, în astă lume, între pământ și cer, și le văd de la stadiul de punct verzuliu.

A-nflorit foriția, dar ea nu-mi mai aduce primăvara, doar o confirmă.

(poza e de anul trecut, din aprilie)