În satul limitrof municipiului

În satul limitrof municipiului trăiesc cai; ei sunt relativ frumoși, îngrijiți, hrăniți, adăpostiți. Caii riverani orașului sunt folosiți la muncile gospodărești și în caz de boală sunt tratați de către medicul veterinar. Când caii îmbătrânesc, sunt vânduți.

În satul limitrof municipiului trăiesc vaci; nu-s multe, majoritatea au pedigree și crotalii la ureche. Vacile riverane orașului sunt vaccinate și hrănite, îngrijite și iubite, inseminate arficial cu material genetic verificat, iar dacă sunt bolnave sunt vizitate de medicul veterinar (care vine și să le asiste la fătare). Când vacile îmbătrânesc crunt, sunt date la abator.

În satul limitrof municipiului trăiesc oi și capre; ele sunt uneori îngrijite, alteori nu, unele sunt vaccinate și deparazitate, altele-s pline de căpușe. Oile și caprele riverane orașului viețuiesc în turme mai mici sau mai mari, sunt mai bine sau mai puțin bine îngrijite, iubite, hrănite. Când sunt bolnave, întâi beneficiază de tratamente empiric-tradiționale, apoi sunt vizitate de tehnicianul veterinar. Ele nu apucă să îmbătrânească, au o speranță de viață redusă, ajungând, inevitabil, în cratiță.

În satul limitrof municipiului trăiesc porci și iepuri; ei cresc precum bălăria pe lângă casa omului, sunt tratați preventiv cu antibiotice și alte medicamente până în ultima zi a vieții lor. Porcii și iepurii riverani orașului sunt hrăniți când și cât trebuie, nu-s luați în serios prea mult, iar dacă se îmbolnăvesc cuțitul devine singurul tratament.

În satul limitrof municipiului trăiesc păsări – găini, curci, rațe, gâște; săteanul nu știe câte are, vede când și când că le-a împuținat vulpea, dar n-ar putea spune cu câte. Păsările riverane orașului sunt hrănite cu ce are omul prin bătătură, beau apă cu antibiotice, vitamine sau albastru de metil, iar dacă șchioapătă un pic ajung imediat în ciorbă.

În satul limitrof municipiului trăiesc câini și pisici; nu-s animale de companie, au un rol utilitar bine determinat și, dacă nu fac față cerințelor, sunt duse undeva unde să nu moară de foame sau sete (pe lângă instituții, conteinere), la fel și puii lor proaspăt înțărcați pe care țăranul nu-i mai îneacă la fătare, ca-n alte vremuri, pentru că-i e milă. Câinii şi pisicile din proximitatea oraşului sunt hrăniţi cu ce rămâne de la masa stăpânului, nu văd vaccin, deparazitare, tratament decât în cazuri excepţionale; atunci vine tehnicianul veterinar, le face câteva injecţii şi mai departe cum o vrea Domnu'. A făcut cățelul pneumonie, a venit tehnicianul, i-a făcut două injecții, câinele a fost băgat în casă la căldură, asta e, n-a mai avut zile. A murit pisica, otrăvită de cinci zile, a venit de patru ori tehnicianul la ea, asta e, așa a vrut Domnu'.

În satul limitrof municipiului, uneori viaţa e crudă; puiul de găină uşor trist e tăiat imediat, să nu moară, capra slăbită rău după fătare – tot aşa; pisica bătrână e dusă de lângă casă spre grădină, să nu mai stea în drum, câinele otrăvit e lăsat în soare, fără apă, să-şi dea ultima suflare singur. Dar şi elefanţii mor singuri, pentru că aşa vor ei.

În anul de graţie 2015, în satul limitrof municipiului moartea e privită cu o relaxare și acceptată cu o toleranţă pe care nu le înţeleg. Copiii ştiu de la bun început că bunicul a murit, văduva nu e menajată când i se comunică noul statul, răposatul e plâns la priveghi şi înmormântare, apoi e pomenit şi povestit în fapte trecute. Moartea-i o trecere, parte a vieții de zi cu zi, o cale către un altceva imposibil de definit.