Pe blogul, pe wall-ul meu e democrație până la un prag*

Se dă o temă de discuție. Se argumentează pro și contra. Se face o expunere in rem, în care nu sunt vizate anume persoane, ci este tratată o stare de fapt. Se folosesc termenii niște, unii, nu toți, se prezintă o situație care a devenit deranjantă prin faptul să se tot repetă (generată de oameni).

Lumea dezbate, unii sunt de acord, alții nu, își argumentează spusele. Dacă nu sunt cu tine nu înseamnă că sunt împotriva ta, dacă ai altă părere nu înseamnă că mi-ești dușman, n-avem de ce să ne purtăm pică, cuvântul e liber, oamenii sunt diferiți (nu înseamnă că dacă nu suntem la fel vreunul dintre noi e defect). Public pe blog și pe wall și comentarii care în aparență îmi fac deservicii, atâta vreme cât ele nu-i atacă pe alții (ci doar pe mine) și folosesc un limbaj decent.

Nu-ți place, îmi pare rău, nici mie nu-mi place în cazul dat despre ce scriu. Nu ți se impune să comentezi, dar dacă o faci, cu argumente logice, îmi face plăcere, indiferent de opinia ta - polemica poate fi constructivă. Suntem oameni, e firesc să nu ne putem dezbăra de o doză de subiectivism, dar încearcă să nu fi pătimaș, pe o scară de la 1 la Vadim 3 e mai mult decât suficient.

Nu-mi da lecții, nu-mi ține teorii, nu mă eticheta, nu transforma particularul în general, expune-ți opiniile și argumentează-le. Dacă ai dubii, mai citește o dată. Dacă simți că greșesc, dar nu ai argumente, abține-te să mă acuzi, jignești, judeci – eu nu prezint un om, ci o situație care mă deranjează, ce-i drept, generată de oameni.

Și nu uita, ești la mine pe blog, pe wall, nu te obligă nimeni să mă citești, nici să fim prieteni sau să mă urmărești. Nu-ți place, n-o face.

Uzual nu-mi plac conflictele, îmi generează o stare de disconfort; asta nu mă împiedică să fiu uneori conflictuală. În general încerc să potolesc spiritele încinse din jurul meu; asta nu mă împiedică să devin toxică în anumite cazuri. Am un spațiu vital mai mare decât cel obișnuit și-o vârstă la care nu mai vreau să-mi irosesc vremea traducând din română în română ceea ce e scris clar.

Democrație, democrație, dar pe blogul/wall-ul meu eu sunt dictator.

* În urma unor discuţii, am repostat zilele trecute pe facebook textul scris acum ceva ani. Nenumărate persoane mi-au sărit la gât, că ei nu sunt așa, că generalizez etc., cât de ticăloasă sunt şi ori PSD-ul, ori şeful meu mogul de la ziar mi-a cerut să denigrez diaspora pentru un amărât de salariu. (Am avut şi dezbateri decente și chiar instructive cu oameni care aveau o părere diferită.)

De-a lungul anilor, distanţa între mine şi multe persoane a crescut drastic graţie a ceea ce am scris. (Ilinca ot Grămești a considerat că am ceva cu toți pensionarii, Gina Bradea că am ceva cu toți cei care lucrează în străinătate - de ele două chiar mi-a părut rău că n-au înțeles ceea ce am scris clar și au inventat sensuri ascunse printre rânduri.). O fi de bine, o fi de rău... E!

Dar în mod cert nu trebuie să-mi explic opiniile, opţiunile, simpatiile politice, gusturile alimentare sau vestimentare, nu trebuie să „mă scuz”, să dau explicații suplimentare (că fie-mea e în Italia, că am prieteni dragi în Spania și Franța, că pe unii bătrâni îmi vine să-i pup, îi salut fără să-i cunosc, doar pentru că-mi place să-i văd zâmbind când îmi răspund) şi în niciun caz nu trebuie să fac analiză pe text cu ce a vrut să spună prin aceste cuvinte poetul. Fiecare înţelege ce poate sau ce vrea să înţeleagă. Eu doar scriu.

L.E. Am repostat tot atunci și acest text, dar la el nu s-a indignat nimeni. Dar s-a ambalat lumea de acesta.