Despre ne-învățământul românesc

E profesoară de muzică la o școală gimnazială bună din oraș; nu știe să facă acordul în gen, număr sau persoană, scrie încet, cu dificultate și scrisul îi e neexersat. Vocabularul ei mă face s-o suspectez că n-a citit nimic în plus față de programa școlară obligatorie: cel activ e minimal, foarte aproape de cel al unui copil preșcolar, cel pasiv – dezastruos.

Urlă de la distanțe mari să se facă auzită, urlă la copiii proprii, urlă la câini să stea cuminți, de parcă asta i-ar face să înțeleagă mai bine; mereu e altcineva de vină pentru ce i se întâmplă ei rău, nu reușește să decripteze un mesaj fără întrebări ajutătoare, nu corelează o idee cu aplicabilitatea ei practică.

Are master în Educație muzicală contemporană și anul ăsta a dat examenul de titularizare: proba scrisă: 4,95, inspecția 1: 10, portofoliu: 10, nota la examen: 6,46.

Nu știe să scrie și a terminat o facultate la zi.

Nu știe să vorbească și are master.

E brutală și va preda unor copii.

Și ne mirăm de ce școala românească e din ce în ce mai proastă.