Pentru că, se știe, cu cât ai mai multă treabă, cu atât n-ai chef s-o faci (plus vremurile restrictive care generează revolte). Așa că am puțin fugit de-acasă.
Mergem către Domnești și parcă urcăm în toamnă: pomi mai goi, tufănici
trecute, iarbă arsă; târg cu foarte puțini oameni, cam toți cu măști puse bine.
Frigul mi-a udat masca rapid, așa că am vrut să o schimb; o doamnă din preajmă:
Nu scoateți masca, vin ăștia și amendează toată ziua.
Plecăm spre Câmpulung; drumul
e de-o frumusețe incredibilă, virajat, cu asfaltul bun, dar cu gunoaie multe pe
margine – e ca un cancer gunoiul pe la noi -, cai, vaci, oi pe vârf de dâmb
care par că plutesc în cer, multe biciclete ca mijloc de transport, nu de
distracție, lumină caldă de octombrie și ceruri impresionante.
Prin Câmpulung
doar am trecut, centrul e în reparații, orașul e parcă placat cu mașini, majoritatea
frumoaselor case vechi sunt și mai obosite. Urcăm spre Lerești, drum fain, nu
mai sunt gunoaie, cresc case mari și noi, în comună n-am văzut pe cineva cu
vreo mască, însă am recunoscut acel ceva specific: covoarele întinse pe
gardurile de la drum.
De la Lerești mergem spre Voina; cu fiecare metru urcăm în toamnă, pădurea
e spectaculoasă, facem o pauză la Râușor pe baraj și de-acolo începe nerăbdarea:
de mai bine de zece ani n-am mai fost acolo. Apropiindu-ne de Voina,
multe cabane, pubele îngrădite, nu e gunoi și mă miră.
De la Voina, la Cabana Cuca; au
apărut garduri și cabane, e inflație de rulote, zeci (chiar și o zonă doar cu
rulote), cu două-patru persoane pe lângă ele, mai ales doi adulți și doi copii ieșiți
la aer, câini de stână care-mi par abandonați, tineri cu motociclete de munte,
zece cai simultan lângă râu.
Drumul e neîntreținut
(crater, dâmb, izvor, ciment, țeavă de captare spartă, șanț, bolovan), dar se
vede că a fost, cândva, amenajat; veșnica poveste, drumul e mai mult probă de
șofer decât de mașină. Piatră pe stânga, apă pe dreapta, miros de toamnă-n
munte. Mi-era dor.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu