Somnul cărţilor

O bibliotecă vorbeşte despre posesorul ei. Bibliotecile mici vorbesc mai clar, mai răspicat, cele mari sunt precum Bărăganul, trebuie să cauţi mesajul printre ciulini.
Biblioteca mea tace. Doarme acum închisă în cutii şi-aşa va rămâne probabil până în vară. Doar din dormitor se aude, când şi când, vocea lină a volumelor cumpărate sau primite după ce ne-am mutat.

Cotele apelor codului portocaliu reloaded

Dunărea: Cernavodă azi, în scădere, cota probabilă 581 cm
Zăpada: Piteşti azi, staţionează (pân-o dă în lapoviţă). Cota probabilă – 11 cm.
Cred că şi izvorul fericirii a îngheţat tot aşteptând primăvara. Robinetul i-a prins ţurţuri de plictiseală şi-aceştia încep să se coloreze, uşor-uşor, în verde primăvară.

Vocile din capul lui Remus

Remus aude voci, le şi vede. Vocile vorbesc în hindi, iar Remus îşi zice: „să-nnebunesc!”
Însă vocile nu-l ascultă, vorbesc în continuare, şi problema metafizică e: în care dintre dialecte?
„Au venit să mă ia”, îşi zice. „Dar în India?”
Remus vorbeşte în gând, cu el însuşi, şi vocile nu-l aud. Dansează din mâinile tatuate cu henna şi se gândesc cum să-şi facă pata rituală pe frunte.

Creier vs muşchi la încuiatul bunicului pe-afară

Aveau fetele 3 ani şi un pic cea mică şi cam 5 cea mare. Domnul şi stăpânul meu, un tip tehnic şi minuţios, avea ceva de amenajat la vecinii părinţilor lui. Recuperează cele două odoare din dotare de la creşă/cămin, le duce la bunicul, se schimbă şi merge să pună gresie şi faianţă (atunci a învăţat, fără consiliere). După o vreme, bunicul iese, îi spune lui Răzvan ceva şi vrea să se întoarcă în apartamentul său. Uşa însă e încuiată…
- Răzvan, dă-mi şi mie cheia, c-au încuiat fetele uşa.
- De unde, nu e în haine, la tine în sufragerie? Nu m-am schimbat acolo?
Yala avea sistem de autoblocare, uşor de încuiat, greu de deschis.
- Păi şi cum intrăm?
Iese Răzvan furios, vine în faţa uşii bunicilor.
- Unde sunteţi?
- În hol.
- Rapid în sufragerie şi-mi spuneţi când aţi ajuns acolo!
Îl anunţă fetele că sunt la adăpost, sparge domnul meu uşa, o ia pe Miruna – capul răutăţilor de obicei -, îi dă două palme la fund, le ceartă pe amândouă şi pleacă să-şi continue treburile.
După ce termină, repară parţial uşa bunicilor, le îmbracă pe domnişoare şi, când să plece:
- Miruna, întinde mâna la yală.
Miruna nu ajunge.
- Ana, întinde şi tu mâna.
Ana, în schimb, da.
- Bine, Ana, pe tine te bat acasă!
Nu fusese timp ca vreuna din ele să aducă un scaun. Discuţie acasă:
- Ana. Ce te-a apucat să încui uşa?
- Miruna m-a pus.
Acum bunicii au uşă metalică.

Cotele apelor codului portocaliu

Dunărea: Cernavodă azi, în creştere. Cota probabilă - 532 cm.
“Începând de luni seara, sudul ţării se afla sub incidenţa avertizării de cod galben de ninsori şi viscol, valabilă până marţi seara, la ora 21.00.”
Zăpada: Piteşti azi, în creştere. Cota probabilă – 7 cm.
Iar zăpadă, iar autorităţi luate pe neaşteptate de ninsori – păi ce, în martie ninge de obicei? Iar DN Piteşti-Câmpulung curăţat, Piteştiul plin de nămeţi… M-am plictisit şi de iarnă, dar parcă mai tare de „n-avem bani, e criză, cu ce să facem”…

Motivaţie pentru parola de bios

E 8 martie. Acum fix 12 ani mi-am făcut cadou primul calculator (un mod de-a spune „cadou”, am plătit la rate la el de ni s-a luat). AMD K6-2 la 350, ce minune…
775 $, când aveam salariul de aproape 200 şi doi copii preşcolari în întreţinere plus una bucată brac de 6 săptămâni (colegii fetelor de cămin nu le-au crezut că „şi-au luat” şi câine, şi calculator odată). Şi trage, mamă dragă, să poţi plăti ratele, până prin noiembrie, zi, noapte, 12-16 ore zilnic amândoi. Am scăpat înainte de sărbători şi bine-a fost…
Tot cam de 8 martie, dar 1999, lucram în redacţia unui cotidian. Mă sună pe la 10 seara, pe fix, domnul şi stăpânul meu:
- A picat hardul.
- Ceeeee?
- Îmi spune că nu e primary master.
Garanţia tocmai expirase. Închid ziarul pe la 1 şi plec rapid cu un taxi acasă. Pornesc calculatorul, intru în bios, dau autodetect primay master şi pleacă fără griji.
- Răzvan, ai umblat tu în bios?
- Nu, de ce?
- A umblat cineva.
- N-avea cine.
Dimineaţă trezesc fetele să le duc la cămin. O întreb pe Ana, cea mare, care avea 6 ani şi jumătate, deja ştia să citească:
- Ana, ai umblat tu în bios? (şi-i arăt unde)
- Nu, mami!
În spatele nostru, copilul numărul doi, Miruna, foarte interesată. Rapid îmi trece prin minte „Hait, asta o să-mi facă bucăţi dacă vede ce-i pe-aici!”, ea fiind de fel foarte hărnicuţă, tehnică, plină de energie şi de neprevăzut.
- Miruna, ai umbat tu?
- Da.
- Ai umblat TU???
(Miruna avea 5 ani şi 2 luni, teoretic nu ştia să citească nici în română.)
- Păi a zis să press del şi am press del!
De-atunci până acum vreo 3 ani am pus parolă de bios…

Nothing else matters, la ţambal

No comment.

Schimb confort urban pe libertate rurală (11)

Şi-am încercat eu să mă apuc de „agricultură”. Cu elan şi bune intenţii îmi propun în primă fază să aranjez „grădiniţa”. Iau mânuşi, sapă, săpăligă, greblă, foarfecă de vie. Tai întâi din lilieci – că-s cinci – până-i aduc la o formă oareşcare, satisfăcătoare simţului meu estetic, apoi trei pomi care mă trăgeau de păr, pe criteriul „tu, creangă, n-ai ce să cauţi aici!”. Am greblat frunzele (De ce trebuie să strângi frunzele în toamnă? Că oricum în primăvară aduni milioane iar.) Apoi, mă gândesc, trebuie să sap printre flori, aşa ştiu eu că se face… Dar sapa mă urăşte. În afară de faptul că nu se înfige mai deloc, mai cere şi efort fizic aplicat, ceea ce eu nu ştiu comite. Ok, trec la săpăligă. Zgârii pământul (cam vreo 2 cm), wow, arată într-un fel acum, dar mă dor mâinile. După o jumătate de oră mă prind că sensul de săpat e dinspre mine înspre orice altă direcţie, nu invers. Tot e bine, că în ritmul iniţial mi-ar fi luat ore bune să termin. În tot acest timp, cei doi motani negri – Zombie şi Jinx – m-au vânat, când pe rând, când amândoi odată, fapt care m-a făcut să calc de mai multe ori pe unde săpasem şi să-i descânt tandru cu vorbe neexistente în DEX. Când s-au plictisit, s-au culcat în cuibarele din curtea păsărilor. Două colace de blană negre cu un cuibar gol între ele.

Floricele identificate săptămâna trecută cresc, au apărut şi lalele şi încă nişte chestii care cred că-s tufănele. Cum aveau pământ pe frunze, m-am gândit că le încurcă şi l-am dat jos. Proastă inspiraţie. Castor a fost foarte curios ce se ascunde acolo şi le-a săpat el, cam bine aş zice.

Am mai făcut un „covoraş” (zice Răzvan) din dale de ceva rocă, travertin presupun, şi evident că iar am aranjat pietre, altele. De astă dată într-un loc unde lasă apa să se scurgă, dar mi le fură Polux şi mai şi sapă în ele după ce m-am chinuit să le plantez bine, le-am pus apă (să se fixeze, nu să crească).

Clar, munca pământului e pentru tractoare! Acum îmi doresc nu o fată-în-casă, ci un bărbat-în-curte. Care să nu aştepte să-i spun eu ce trebuie făcut, ci să mă anunţe el. Încerc să găsesc soluţii…

Piraţii somalezi nu ajung pe Ada Kaleh reloaded sau deviaţia unghiului de abordare*

Aveam încă din copilărie o impresie despre ce-i acela un pirat. Cărţi de aventuri, cititul în nuc, imaginaţie zburătoare. Oricum, mai mult haiduci decât nemernici. Deci cam +.

Tot aşa şi despre somalezi: că-s subnutriţi, că n-au spitale, bănci, şcoli şi de civilizaţie (tehnologică) nici gând să aibă. Plus nenumăratele bancuri cu somalezi (Câţi somalezi sunt în Somalia?/ Aprox 5 kile jumatate. Câţi somalezi încap într-un autobuz? Toţi. Care e imnul naţional în Somalia? I believe I can fly.) Cam –, chiar prea multe minusuri aş zice, dar tare milă mi-era de ei.

Aud de câteva ori expresia „pirat somalez”. Oximoron! Contradictio in adiecto! Cu ce puii mei la naiba fată navighează ăştia? Cu arca lui Noe? Cu pluta, cu luntrea? Populaţia somaleză nu ştie că s-a inventat alfabetul, n-are idee că există antibiotice şi că apa se poate folosi şi la spălat, dar Somalia are piraţi şi copii care învaţă să folosească arme de foc înainte să vadă o periuţă de dinţi.

La final de ianuarie, The Huffington Post publică ceva declaraţii – preluate de toate agenţiile de presă - ale „purtătorilor de cuvânt” ai piraţilor somalezi care vor să „transfere o parte din bunurile confiscate de pe navele pe care le-au jefuit către Haiti”… Mai mult, măriile lor piraţii anunţă că „vor avea grijă ca ajutorul să ajungă în Haiti fără a fi interceptat de forţele armate ale guvernelor inamice lor.”

Asta mi s-a părut o obrăznicie fără limite. Oricât mi-aş fi dorit să cred că sunt oameni amărâţi care ştiu ce-nsemnă lipsurile şi vor să-i ajute pe-alţii mai amărâţi ca ei, n-am cum! Atacă navele cu ajutoare umanitare venite chiar pentru somalezi. Au purtători de cuvânt (mai bine şi-ar cumpăra prezervative de banii cu care-i plătesc, şi-aşa planeta are resurse limitate), dar n-au guvern. Au un fel de bursă în care investesc şi-ncasează dividende din jafurile făcute. Piraţii sunt Marina lor şi trebuie sprijiniţi şi ajutaţi să câştige fiecare „apărător” 20.000 de dolari pe an. Bunuri confiscate! I-auzi, sunt oameni ai legii, ei confiscă, nu fură! Şi ca să fie şi bomboana pe colivă mai curcubelie, veghează să nu le fie donaţiile interceptate.

Drag popor somalez, cât timp îţi sprijini piraţii şi-i ocroteşti, îi finanţezi şi încasezi dividende, spală-te cu ei pe cap! Nu mai aştepta ajutor internaţional şi nu te mai plânge, o să-ţi cedeze şi ţie din bunurile confiscate. Luptă-te în şi pentru Mogadiscio, mori de infecţii banale că piraţii tăi care nu-s terorişti confiscă medicamentele pe care lumea civilizată ţi le trimite! Mori în urma selecţiei naturale sau, dacă nu te coafează perspectiva, refugiază-te pe meleaguri mai puţin haotice. După generozitatea piraţilor tăi, pe mulţi nu-i va mai bate gândul să-ţi cedeze ceva, nici din ceea ce nu le trebuie, şi nici nu-ţi vor înfia vreun copil-doi-trei. Deh, materialul genetic...

* Se dedică cu drag dor spor înţepător anonimului a.s., căruia i-am promis că o să schimb registrul pe aceeaşi temă. Pentru că meriţi!

Despre cum am ajuns eu să mă bucur de-un mărţişor cu LOVE

Cosmin e un puşti isteţ şi sfătos, crescut între adulţi. L-am cunoscut cu ceva ani în urmă într-o zi rece de octombrie. Urcam spre biroul meu şi pe palier un proaspăt şcolar tremura vârtos.

- Pe cine aştepţi?

- Pe doamna de la dansuri.

- Ai curs acum?

- Da, la 4.

E două şi jumătate. Nu mă lasă sufletul să-l părăsesc acolo, mai ales că la mine în birou e cald şi bine. Da, dar aveam de lucru! Asta e, îl conving eu într-un fel să stea liniştit.

- Hai la mine, că aici e rece.

Intrăm în birou, copilul se aşază cuminte pe scaun şi tace. Desfac o ciocolată, îl mai întreb eu una-alta şi începe să-mi povestească despre o întreagă lume. Tare drag mi-a fost şi am avut şi spor la lucrat.

Până în iunie, Cosmin a venit aproape săptămânal la mine să mai „tăinim” despre ale lui. Am aflat că-i copil unic la părinţi, că e crescut de bunici şi locuieşte cu ei în continuare, că părinţii vin cât de des pot, şi de două ori pe săptămână, să-l vadă şi că vor să-l ia la Bucureşti, dar el nu vrea, că aici are prieteni. Am vorbit despre prieteni reali sau imaginari, despre animale de companie, despre fiicele mele şi despre cum mă purtam eu cu ele când aveau vârsta lui, despre dacă e normal să… şi să…

De 1 Martie mă trezesc c-un Cosmin agitat, roşu în obraji şi respirând sacadat, descheiat la haină, cu fularul pe ghiozdan. Îmi întinde zâmbind fericit un coşuleţ cu brânduşe ofilite, apoi un mărţişor din plastic cu deja clasica inimă în care scrie cu litere serifate LOVE şi apoi trânteşte un plic pe masă. Arată spre el şi spune cu năduf:

- Ăsta e de la mama, dar a zis să nu vă spun, să spun că-i de la mine!

Apoi, cu un zâmbet larg pe chip, arătând spre inimioară şi brânduşe:

- Dar astea sunt de la mine!

În plic era un lănţic de argint foarte fin, cu un şnur de mărţisor…

- Io i-am spus c-aveţi la gât lanţuri de argint şi la mână brăţări de piele şi că purtaţi tricouri cu rock, da’ mama e doamnă de-aia cu costum şi ei ăsta i-a plăcut!

Zile în şir m-am tot întrebat cât trebuie să-i fi povestit Cosmin mamei lui despre mine de-a gândit că se cuvinte să-mi trimită ceva special...

În toamna următoare Cosmin a plecat la Bucureşti, dar mai trece pe la mine din când în când. Bem un ceai sau mâncăm o îngheţată, ciocolată, prăjiturele făcute de bunica lui. S-a adaptat foarte bine, nici gând să mai meargă la dansuri, că el nu e fată, e deja într-a cincea, nu mai regretă Piteştiul. Dar nu mai vorbim despre prieteni imaginari, despre animale de companie, despre câte în lună şi în stele…