Schimb confort urban pe libertate rurală (64). Bucurii de toamnă

Mie chiar îmi place toamna, spre disperarea multora din preajma mea. De fapt îmi plac toate anotimpurile, fiecare în felul său, cred că de la firea optimistă mi se trage.
Aşa că acum mă bucur tare de cerul de seară plin de nor-stele-stele-nor, de răsăriturile roşii-violete, de fumurile ieşind pe coşurile din sat ca nişte fuioare coborâte parcă din cărţile de poveşti, de alternanţa frig afară – cald în casă, moleşitoare şi mulţumitor liniştitoare.
Căprioarele pasc fără griji prin livezile de lângă noi, iepurii se aleargă spre disperarea canidelor din dotare (am văzut şi un iepure gri alături de cei firesc roşcaţi, de pădure, şi mă întreb care i-o fi provenienţa), vulpile adulmecă înspre sat, dar deocamdată doar din lizieră, nu coboară, doar latră, frunzele aleargă bezmetice-n vânt, pământul miroase într-un anume fel, cred că a toamnă.
Dimineaţa e totul alb sclipicios de brumă, iar când dă soarele e fascinant să priveşti cum sticlirea mată a lucernei încă verzi dispare în câteva minute, pe la 12 plănuţele părând că nu au cunoscut vreodată ce-i aia brumă. Tufănelele albe s-au movulit parţial şi-s chiar interesante, cele maro au înflorit viguros, de trandafiri mi-e milă, par trişti, dar nu pot să-i tai pentru că încă se încăpăţânează să înflorească.
În casă focurile ard duduind, e cald, e bine şi-i o minune să stai în faţa sobei metalice, pe balansoar, să urmăreşti jocul viu al flăcărilor, cu un motan torcător în braţe, unul pe canapea şi altul pe măsuţă. Şi să constaţi cu dulce mirare că, deşi e abia 9 seara, ochii ţi se închid uşor şi-i tare plăcut, şi-i neînchipuit de multă linişte. E acasă.

Buşteni, că tare-mi plac. Poze

Schimb confort urban pe libertate rurală (63). Tentativă de ţuică. De mere

A strâns domnul meu mere din grădină pentru ţuică. A cumpărat o maşină dedicată tocării lor, le-a amenajat şi le-a pus într-un frumos butoi albastru de 60 l, în grădină, la soare. Deasupra butoiului, estetic, un lighean roşu, să coloreze zona şi să poată ieşi gazele de fermentaţie. Nu-i stelist, nici măcar amator de fotbal, pur şi simplu aşa s-a nimerit.
Când cu mutatul stolonilor, vine nea Costică, se uită la mere, bagă degetul, miroase.
- Doamnă, merele sunt gata de făcut.
Ok. Îi spun lui Răzvan, vorbeşte cu dom’ colonel şi hotărăsc ei ca duminică să facă ţuica, la dom’ colonel acasă. Cam îndoită eu, speram ca operaţiunea să se execute la noi, să văd şi eu miracolul distilării, dar asta e. Îl ajut pe Răzvan să pună butoiul în maşină, punem şi lemnele aferente operaţiunii şi pleacă domnul meu. După o vreme îl sun aşa, mai mult ca să particip la bucuria lui. Domnul meu tare amuzat.
- Cum merge ţuica?
- Foarte bine (râde). E deja lângă gard.
- ?!?...
- Păi primul litru care a ieşit avea 5 grade pe centă.
(Am aflat eu că centa e o chestie cu care se măsoară tăria alcoolului.)
- Fă-mi o schiţă că nu pricep.
Şi-mi face, aşa că înţeleg şi eu. Şi nea Costică, şi dom’ colonel au crezut că „mere tocate” înseamnă tăiate în sferturi, nu date prin maşina de tocat mere. În aste ultime condiţii, gradul de macerare indica o fermentare optimă pentru distilare. N-a fost să fie, probabil trebuiau lăsate până în primăvară. Au golit cazanul la marginea gardului şi gata tentativa de ţuică.
S-au delectat apoi cu distilarea unui cazan de prune (ale lui dom’ colonel), experienţă utilă pentru domnul meu, care nu văzuse niciodată cap-coadă o astfel de operaţiune. A ajuns acasă după vreo oră de la discuţia noastră, cu ochişorii galeşi şi tare fericit: a gustat la lingură ţuica, nu multă, dar caldă. A picat testul cu „spune paralela 45”, însă era un dulce. Măcar acum ştie teoretic cum trebuie procedat pentru amestecul de prune mere struguri pe care-l are într-un alt butoi. Tot în grădină. Tot albastru. De astă dată cu capac negru. Dar asta în primăvară, la noi.
(Nu i-am spus că previziunile mele cu 300 ml de ţuică pe care o să le facă s-au apropiat de realitate mai mult decât cei „câţiva litri” de care povestea el că o să-i obţină. E asul meu din mânecă, îi voi spune altă dată.)

Argumentaţie la scrisele despre grădină. Poze

Pensiunea unde e cazat domnul praz, stoloni, flori mutate, lucernă sclipicioasă.

Schimb confort urban pe libertate rurală (62). Noi aventuri în ograda personală

Mai nou sunt mândra posesoare a unui calendar pentru lucrări agricole (trăiască netul şi revista „Lumea satului”), prilej cu care ştiu şi eu ce şi când trebuie făcut. Chiar dacă nu facem CE trebuie, măcar ştim CĂ trebuie. Ca urmare a noilor informaţii, am ars lujerii de la roşii, ardei, beţele de la zmeură, frunze de diverse şi – festin – frunze uscate de nuc şi de gutui. Mare plăcere mi-a făcut, mi-am satisfăcut pentru moment instinctele piromane, a mirosit a „curat” în grădină, iar părul şi hainele mele – a şatră. De, şi medicamentele au efecte adverse, dar asta nu ne împiedică să le folosim.
Am scos varza şi prazul, varza – o parte trimisă bunicilor pentru completat butoiul, o alta – păstrată pentru iepuraşi, ultima – tocată şi pusă cu saramură în borcane cazate acum în beci. Să vedem cum se va păstra, pentru că am uitat să-i pun hrean. Prazul a fost şi el împărţit în mai multe direcţii, ceea ce-am păstrat fiind acum îngropat în nisip conform instrucţiunilor trasate de la una lume care se pricepe.
Tot din capitolul lucrări de sezon face parte şi aranjarea lemnelor de anul trecut: le împrăştie şi le sapă cu spor Grasul, ia câte unul – cât mai mare – şi-l plimbă prin curte, lăsându-l în zona în care e cea mai mare probabilitate să te împiedici de el; băiatul ţine mereu cont de locul unde cineva are treabă. Mai sapă şi pe lângă lemne, pe sub sacul roşu (cred că în speranţa să dea de petrol, că astă-vară credeam că sapă să dea de umezeală, să se răcorească), amenajând fine alternanţe stil deal-vale care nu-i încântă deloc pe Castor şi pe Hades. Duminică i-am stricat distracţia: am asigurat din lemne (sper!), am pus aşchii şi pietriş pe jos şi am nivelat pământul cu grebla! Mai sper să (şi) reziste. Vom vedea.

Schimb confort urban pe libertate rurală (61). Domnul meu şi acţiunile lui de decor schimbătoare

Cu o imprevizibilă frecvenţă, Răzvan continuă amenajările în extindere, aşa că în toată casa decorul se schimbă des; cum vine iarna şi acoperişul lucarnei nu-i izolat complet, momoneii (bucăţele de polistiren expandat, din cel enervat scârţâitoriu şi agasant insinuator în cele mai nebănuite locuri) zboară duios prin casă, prin faţa casei, peste tot. Sau aşa mi se pare mie.
Când nu plachează cu polistiren, taie lemne din tura nou-venită. Cu drujba. Sau sparge lemnele tăiate. Cu toporul. Lemne care devin un mare puzzle comis de Ana şi de mine, fie că avem, fie că n-avem chef. Măcar noi ne putem roti, avem şi alternative confortabile, pe când Răzvan îşi poate alege doar din probe impuse.
Când nici nu plachează, nici nu taie lemne, are domnul meu entertainment diversificat.
Ultima aventură – s-a spart boilerul pe lemne. Curăţam într-o zi focarul de cenuşă cântând cu drag şi văd eu acolo un tăciune. Singura conexiune logică a fost, cum era şi firesc, „un tăciune şi-un cărbune, taci băiete nu mai spune”. La vreo câteva zile, constat accidental că în tăviţa de cenuşă e apă…
Îl sun pe domnul meu.
- Stai liniştită, e de la condens.
- Minuna-m-aş, că e generos de multă apă.
- Atunci e jale, înseamnă că s-a spart.
Vine seara acasă, vede ce şi cum, scop în care inundă cu fum casa şi cu apă neagră scursă de peste tot întreaga baie, şi, după vreo două zile (trăiască boilerul electric!), vine cu un amic prevăzut cu aparat de sudură propriu. Au scos băieţii veseli greaua dihanie în faţa casei (lăsând dâre întunecate de funingine, spre bucuria mea neprecupeţită), au polizat ciocănit sudat şi tot aşa, au pus boilerul pe poziţie şi gata pentru seara respectivă, că deja era aproape 10. Partea lor, că noi a trebuit apoi să aducem la o formă relativă baia. A doua zi domnul meu a schimbat robinete mufe ţevi, el ştie ce-a făcut, că nu eram acasă, cert e faptul că acum boilerul funcţionează mai bine decât a făcut-o vreodată, din ce ştim noi cel puţin.
Cauza probabilă a accidentului accidental e faptul că toată vara noi am lăsat boilerul pe lemne în pace, nu l-am deranjat cu nimic, nici măcar nu l-am golit, nu i-am „recirculat” apa, iar el s-a supărat pe atitudinea noastră, aşa că s-a hotărât să ne (mai) înveţe ceva.
Şi, ca o concluzie - iubesc ora de iarnă. Acum soarele răsare înainte să plecăm noi de-acasă şi tare mult îmi place.

În bibliotecă. Motan dormind. Poze

Pentru că, se ştie, cea mai bună odihnă e pe măsuţa din bibliotecă, nu-i nici prea aproape de sobă, dar e de-ajuns de cald. În plus, chestia aia albă de pe masă are pe ea trei pisici. Asta înseamnă că e un loc special pentru motani, nuuu?

Vegetal. Poze

Schimb confort urban pe libertate rurală (60). Plantat bulbi, v. 1.2

Am rezistat eroic să nu cumpăr flori pentru grădină de la târgul de toamnă. Îmi zic eu: până nu ştim exact ce şi unde vom muta, n-are rost să iau iarăşi zeci de plicuri de seminţe, dintre care o bună parte să rămână pentru anul viitor, că nu mai ştim unde să le plantăm. Tot asta îmi spuneam şi în primăvară, dar atunci am cedat ispitei. Acum nu şi mi-s cam mândră de asta.
Însă am primit bulbi de narcise de la sor’mea, i-am plantat, normal, nu puteam să-i las aşa; apoi mi s-a deschis pofta şi am mutat crini bujori tufe colorate gorniţe zambile lalele primule şi alte flori dintr-un loc în altul. Cum sâmbăta trecută doar am început, era firesc ca şi sâmbăta asta să fac acelaşi lucru, „tot aşa, dar altfel”, că oricum n-am terminat, mai am ce face şi sâmbăta ce vine.
Cu scosul din grădiniţă n-a fost prea complicat (asta nu înseamnă că nu suspectez c-am tăiat ceva din rădăcinile bujorilor), nici măcar când fără vreo intenţie am distrus (cred) o tufă de leuştean (experienţă utilă, pentru că pe celelalte le-am marcat acum, să nu păţească şi ele la fel). Dar pe zona unde le-am mutat era lucernă…
Vorbesc cu tanti Neta la telefon şi-i spun care îmi sunt intenţiile.
- O, nu, nici să nu vă gândiţi! E pământul înierbat de şase ani şi nici n-a mai plouat demult!
(Ei, a plouat acum câteva zile…)
- O să fie greu rău, vorbiţi cu domnu’!
Domnu’ nu era acasă aşa că am încercat să mă hărnicesc eu să pregătesc terenul. Da’ de unde! După vreo jumătate de metru pătrat şi o jumătate de oră (cu pauze, normal) am renunţat. A venit domnul şi stăpânul meu şi în cinci minute a săpat tot. Ezitam între frustrare şi bucurie. În ritmul în care sap eu – adică 3 mp de pământ săptămânal, mai concret sâmbăta, din cel ne-înierbat, evident, cei 30 mp ai grădiniţei plus cei vreo 300 mp ai grădinii i-aş săpa în fix 110 săptămâni, adică în mai bine de doi ani. Aşa că am ales bucuria.
Operaţiunea „săpat parţial grădiniţa” a scos la iveală nenumărate pietre de dimensiuni diferite (deja am mai început o alee, la intrarea în grădină), cuie, sârme, capace din tablă sau plastic, bucăţi de polietilenă şi de lemn, cabluri şi alte minunăţii. Dar peisajul s-a schimbat şi arată şi el într-un fel.
Acum să vedem ce va fi în primăvară, pentru că replantarea s-a executat pe principiul „primul găsit, primul plantat”, că oricum nu cunosc bulbii şi nici tuberculii ca nişte morcovi maro, n-am idee care cui aparţin. Mă şi gândesc cum voi sta eu prin aprilie şi mă voi minuna încercând să identific ce-am plantat acolo unde au răsărit nişte chestii verzi…

Schimb confort urban pe libertate rurală (59). Primele 365 de zile din viaţa cea nouă

Azi facem un an de libertate, de mirare, un an de când ne-am mutat la casă.
Mulţumesc frumos, ceea ce vă doresc şi vouă.