luni, 24 ianuarie 2011
Povestea zăpezii de ianuarie în puţine vorbe şi multe imagini, 1
Întâi a fost ceaţa. Una densă, grea, care-ţi pătrundea în suflet. S-a aşezat fermă peste noi imediat după prânz, sâmbătă. Apoi a început cerul să cearnă fulgi mici, uzi şi rari. Pe casă, prin curte, în grădină, pe câinii plimbăreţi…
Căprioare. Poze
Sâmbătă dimineaţă, pe la 9, înainte să ningă. Erau două căprioare, au venit până la patru metri de gard, în livada de lângă bucătărie. Zgomotele provenind din curte nu le fac să fugă, ci doar să fie, pentru moment, atente. Nu trageţi în Olympus Miu! Face şi el ce poate (ajutat de Photoshop, cu ceva contraste, în cazul de faţă).
vineri, 21 ianuarie 2011
Schimb confort urban pe libertate rurală (91). Fumurile noastre toate
Casa noastră are două coşuri, amândouă dominând mândre acoperişul. Primul, dublu, pleacă din bibliotecă, are legătură cu soba din dormitor şi ajunge sus, în camera copilului numărul doi, care nu-şi face zilnic focul, că e recuperator-şef cu podea caldă şi pereţi aşijderea; jumătatea cealaltă aparţine integral camerei copilului numărul unu. Cel de-al doilea coş a fost iniţial programat pentru boilerul din baie şi cuptorul de uscat fructe pe care noi l-am dezafectat, în locul lui fiind acum depozit de diverse dar care, în perspectivă, va deveni camera centralei.
Intrând în curte, se vede fumul de la coşul boilerului; urcă de obicei domol, cu valuri ondulate şi traiectorie previzibilă. De după coama casei se iţeşte fumul coşului principal: mai agitat, în creste oscilatorii, şi mai vizibil graţie pădurii de pe fundal. Amândouă au un aer cald ce-mi luminează chipul c-un zâmbet liniştit, a siguranţă, a nimic-rău-nu-se-poate-întâmpla-aici. Afară, când şi când vântul coboară fumul şi-l pot simţi, vag, în curte. Miroase a foc viu, a cald şi-a casă locuită, altfel decât efluviile focului din grădină, cu vegetale uscate arse, unde mirosul e mai iute, mai înţepător.
Când facem focul în sobe, în casă se insinuează aromă-de-foc. Bradul trosneşte şi miroase delicat a răşină, lemnele de salcâm şi de stejar sunt mai silenţioase, dar mireasma lor e mai fermă, iar fagul, cuminte, tăcut şi în bucăţi prismatice, are un fin parfum de miez de nucă.
Fumul cu mirosul său, trosnetul lemnelor, sunet liniştitor, întregesc culorile focului – spectacol eterogen al simţurilor, aromă, sunet şi imagine, că te întrebi de nu cumva auzi în roşu şi galben, vezi parfumat şi simţi mirosuri sonore.
Intrând în curte, se vede fumul de la coşul boilerului; urcă de obicei domol, cu valuri ondulate şi traiectorie previzibilă. De după coama casei se iţeşte fumul coşului principal: mai agitat, în creste oscilatorii, şi mai vizibil graţie pădurii de pe fundal. Amândouă au un aer cald ce-mi luminează chipul c-un zâmbet liniştit, a siguranţă, a nimic-rău-nu-se-poate-întâmpla-aici. Afară, când şi când vântul coboară fumul şi-l pot simţi, vag, în curte. Miroase a foc viu, a cald şi-a casă locuită, altfel decât efluviile focului din grădină, cu vegetale uscate arse, unde mirosul e mai iute, mai înţepător.
Când facem focul în sobe, în casă se insinuează aromă-de-foc. Bradul trosneşte şi miroase delicat a răşină, lemnele de salcâm şi de stejar sunt mai silenţioase, dar mireasma lor e mai fermă, iar fagul, cuminte, tăcut şi în bucăţi prismatice, are un fin parfum de miez de nucă.
Fumul cu mirosul său, trosnetul lemnelor, sunet liniştitor, întregesc culorile focului – spectacol eterogen al simţurilor, aromă, sunet şi imagine, că te întrebi de nu cumva auzi în roşu şi galben, vezi parfumat şi simţi mirosuri sonore.
joi, 20 ianuarie 2011
Schimb confort urban pe libertate rurală (90). Animale şi, pe alocuri, altele
Căprioarele coboară mereu, s-au cam obişnuit cu noi, cu câinii – care nici nu le mai latră – şi uneori mă tem că le va face rău vreun om; nu le-am hrănit numai de teama că, obişnuindu-se cu noi, vor crede că toţi oamenii sunt buni. Doar după revelion au venit cam o săptămână numai după ce se întuneca, în rest toată ziua sunt prin preajma grădinii.
Când nu e nimeni prin curte, ci lumea prezentă se află în casă, trebuie să încuiem uşile. Jinx-pisica-neagră-şmecheră sare pe clanţa uşii de la bucătărie şi o deschide puţin, apoi cu lăbuţa o deschide larg şi aşa o lasă, că tot se deschide în exterior. Uşa „din faţă” se deschide în interior, n-o poate deschide, că a încercat şi acolo; dar Castor, cu toate cele 40 şi de kile pe care le are, se ridică pe clanţă cu labele şi deschide uşa, de obicei după ce Zombie se plimbă comentând plângăcios prin zonă. Ţin băieţii la siguranţa noastră şi ne cointeresează să ne protejăm.
Motanii îşi dispută teritoriile – recte biblioteca şi locul de masă – marcând când şi unde nu te aştepţi, de încep să mă-ntreb dacă nu cumva ar arăta mult mai bine sterilizaţi. Figaro e în tratament de vreo două zile, a venit zgâriat bine la ochiul stâng, şi pe exteriorul, şi pe interiorul pleoapei. Cu aşa motani hărnicuţi, a trebuit să ne facem o mini-farmacie veterinară, că niciodată nu ştii la ce să te aştepţi. Şi când mă gândesc că vine primăvara şi rutul la pisici odată cu ea…
Găinile au început să facă din când în când ouă pe care Gonzales le anunţă triumfător, parcă au mai multă energie, nu mai dorm mai mereu, dar nici nu coboară dimineaţa când le ducem mâncare. Cum nici câinii nu au măcar minima decenţă de a mirosi ce le-am pus noi în castron.
Iasomia se încăpăţânează să înmugurească pe frig iar vreo două floricele rezistă chiar dacă au căpătat un vag aer sticlos, liliacul are şi el muguri, iar ghioceii de pădure încep să răsară: am văzut când am înlăturat, de curiozitate, stratul protector de frunze.
Drumul este când patinoar, când mlaştină feerică plină de noroi ce-ţi îmbrăţişează tandru gleznele, caz în care nu ne îndurăm (adică nu putem) să urcăm cu maşina până în curte. La urcat per pedes mai e cum mai e, că ajungem acasă, dar dimineaţa, după coborârea a 50 m, bocancii arată crunt, fapt ce ne face să binecuvântăm inventarea şerveţelelor umede. Acum fără glumă, nu am mai văzut vreodată atâta noroi şi nici o ceaţă mai deasă ca cea care ne-a învăluit zilele trecute: nu lapte, ci de-a dreptul frişcă 35%, nu se vedeau luminile din sat, farurile de drumul Câmpulungului, iar de lanţurile de lumini din Mioveni şi Piteşti nici nu poate fi vorba.
Cam vreau să vină primăvara, mi-e dor de verde şi de grădină, când ajungeam acasă după 8-10 ore de stat cu nasul în monitor şi smulgând bălării sau udând îmi puneam ordine-n gânduri, dar până atunci mai vreau un episod de iarnă măcar. Iarnă de lapte fără urmă de gri citadin, cu aer mirosind a apă sfinţită, iarnă ca-ntr-un desen din cărţile copilăriei, cu totul alb imaculat şi case acoperite de cuşme din ale căror coşuri se văd vălătuci de fum. Iarnă pe uliţă.
Când nu e nimeni prin curte, ci lumea prezentă se află în casă, trebuie să încuiem uşile. Jinx-pisica-neagră-şmecheră sare pe clanţa uşii de la bucătărie şi o deschide puţin, apoi cu lăbuţa o deschide larg şi aşa o lasă, că tot se deschide în exterior. Uşa „din faţă” se deschide în interior, n-o poate deschide, că a încercat şi acolo; dar Castor, cu toate cele 40 şi de kile pe care le are, se ridică pe clanţă cu labele şi deschide uşa, de obicei după ce Zombie se plimbă comentând plângăcios prin zonă. Ţin băieţii la siguranţa noastră şi ne cointeresează să ne protejăm.
Motanii îşi dispută teritoriile – recte biblioteca şi locul de masă – marcând când şi unde nu te aştepţi, de încep să mă-ntreb dacă nu cumva ar arăta mult mai bine sterilizaţi. Figaro e în tratament de vreo două zile, a venit zgâriat bine la ochiul stâng, şi pe exteriorul, şi pe interiorul pleoapei. Cu aşa motani hărnicuţi, a trebuit să ne facem o mini-farmacie veterinară, că niciodată nu ştii la ce să te aştepţi. Şi când mă gândesc că vine primăvara şi rutul la pisici odată cu ea…
Găinile au început să facă din când în când ouă pe care Gonzales le anunţă triumfător, parcă au mai multă energie, nu mai dorm mai mereu, dar nici nu coboară dimineaţa când le ducem mâncare. Cum nici câinii nu au măcar minima decenţă de a mirosi ce le-am pus noi în castron.
Iasomia se încăpăţânează să înmugurească pe frig iar vreo două floricele rezistă chiar dacă au căpătat un vag aer sticlos, liliacul are şi el muguri, iar ghioceii de pădure încep să răsară: am văzut când am înlăturat, de curiozitate, stratul protector de frunze.
Drumul este când patinoar, când mlaştină feerică plină de noroi ce-ţi îmbrăţişează tandru gleznele, caz în care nu ne îndurăm (adică nu putem) să urcăm cu maşina până în curte. La urcat per pedes mai e cum mai e, că ajungem acasă, dar dimineaţa, după coborârea a 50 m, bocancii arată crunt, fapt ce ne face să binecuvântăm inventarea şerveţelelor umede. Acum fără glumă, nu am mai văzut vreodată atâta noroi şi nici o ceaţă mai deasă ca cea care ne-a învăluit zilele trecute: nu lapte, ci de-a dreptul frişcă 35%, nu se vedeau luminile din sat, farurile de drumul Câmpulungului, iar de lanţurile de lumini din Mioveni şi Piteşti nici nu poate fi vorba.
Cam vreau să vină primăvara, mi-e dor de verde şi de grădină, când ajungeam acasă după 8-10 ore de stat cu nasul în monitor şi smulgând bălării sau udând îmi puneam ordine-n gânduri, dar până atunci mai vreau un episod de iarnă măcar. Iarnă de lapte fără urmă de gri citadin, cu aer mirosind a apă sfinţită, iarnă ca-ntr-un desen din cărţile copilăriei, cu totul alb imaculat şi case acoperite de cuşme din ale căror coşuri se văd vălătuci de fum. Iarnă pe uliţă.
miercuri, 19 ianuarie 2011
Deziluzie
Când Ion Iliescu s-a răzgândit şi a anunţat în ianuarie 90 că FSN-ul se va transforma în partid, două lucruri mi-am spus: să-mi cadă din umăr mâna dacă voi pune vreodată ştampila pe FSN şi să dea Dumnezeu ca Iliescu să nu moară în patul lui, ci-n puşcărie. Mâna din umăr nu mi-a căzut, dar nici ştampila pe FSN, PDSR, PD, PSD, PD-L n-am pus. Dar am înţeles că Ion Iliescu va muri unde-şi va dori el, cu cine va vrea în preajmă, eventual şi când va dori. Nu mi-aş fi închipuit însă că înaintea lui vor muri atâţia, ultimul – ieri -, „golanul”, acum postmortem, Cristi Paţurcă. Odihnească-se-n pace.
Golan post mortem, Jos comunismul, Libertate te iubim, Măi animalule, Ion fără de ţară.
Golan post mortem, Jos comunismul, Libertate te iubim, Măi animalule, Ion fără de ţară.
marți, 18 ianuarie 2011
Îmi plac
Îmi plac târgurile de vechituri, cu lumea pestriţă care se plimbă, cu amestecul oriental de culori şi mirosul de vechi. E o excursie în trecut, când prezentul mă depăşeşte, iar eu trec grăbită printre tarabe scrutând cu privirea în găsirea comorii ce sigur zace acolo, undeva.
Îmi plac anticariatele şi obiectele cu istorie, le adulmec, le gust, încerc să-mi închipui viaţa lor, le ascult poveştile. Ştiu că ele au fost înaintea mea şi au văzut alte vremi, iar unele dintre ele ştiu că vor fi şi după mine, până şi asta îmi place.
Îmi plac covoarele în culori patinate-a şters, îmi place mobila curbată, cu lemnul mirosind înţepător, îmi plac ţesăturile din lână şi in, făcute la război, borangicurile şi dantelele croşetate. Îmi plac pălăriile de-nceput de secol 20, cu izul lor de levănţică, sfeşnicele şi cheile mari de poartă, obiectele din lut şi fier forjat, orologiile şi ceasurile mecanice, păpuşile cu chip din porţelan şi machetele de avioane.
Îmi plac stucaturile şi arcadele simple, clanţele din bronz şi storurile centenare, sobele din teracotă pictată şi porţelanul transparent, platourile din sticla anilor 20 şi legăturile din piele ale cărţilor. Îmi plac tacâmurile din argint sau alpaca şi tăvile de aramă ciocănită, ibricele şi ceştile de cupru, cutiile din lemn sculptat şi ferecăturile, oglinzile tulburi şi icoanele ruseşti.
Îmi plac fotografiile de epocă cu oamenii lor blânzi şi aer desuet, arta naivă şi metaloplastiile, îmi plac cărţile vechi cu mirosul lor, cu foile ondulate la colţuri şi adnotări pălite de vreme, cu pete de cafea şi urme de flori presate.
Îmi plac maşinile de epocă. Îmi plac şi Daciile din 70 şi un pic, cu bordul lor îngust şi farurile mici, Fiatul 850 şi Vokswagenul broscuţă, cu personalităţile lor distincte şi clar inconfundabile.
Îmi plac computerele cu gadgeturile aferente, HI-FI-ul, boxele ITT cu mixer cu tot, modulatorul FM şi termometrul in-aut digital, antena parabolică şi „casnicele” electrice – maşină de tocat, cuptor, cană, şurubelniţă -, aparatele digitale şi vaporetta, întrerupătoarele cap scară şi independenţa hidroforului, a generatorului electric şi a panourilor solare.
Sunt două lumi tangente, pe amândouă le iubesc, amândurora le aparţin în parte.
Îmi plac anticariatele şi obiectele cu istorie, le adulmec, le gust, încerc să-mi închipui viaţa lor, le ascult poveştile. Ştiu că ele au fost înaintea mea şi au văzut alte vremi, iar unele dintre ele ştiu că vor fi şi după mine, până şi asta îmi place.
Îmi plac covoarele în culori patinate-a şters, îmi place mobila curbată, cu lemnul mirosind înţepător, îmi plac ţesăturile din lână şi in, făcute la război, borangicurile şi dantelele croşetate. Îmi plac pălăriile de-nceput de secol 20, cu izul lor de levănţică, sfeşnicele şi cheile mari de poartă, obiectele din lut şi fier forjat, orologiile şi ceasurile mecanice, păpuşile cu chip din porţelan şi machetele de avioane.
Îmi plac stucaturile şi arcadele simple, clanţele din bronz şi storurile centenare, sobele din teracotă pictată şi porţelanul transparent, platourile din sticla anilor 20 şi legăturile din piele ale cărţilor. Îmi plac tacâmurile din argint sau alpaca şi tăvile de aramă ciocănită, ibricele şi ceştile de cupru, cutiile din lemn sculptat şi ferecăturile, oglinzile tulburi şi icoanele ruseşti.
Îmi plac fotografiile de epocă cu oamenii lor blânzi şi aer desuet, arta naivă şi metaloplastiile, îmi plac cărţile vechi cu mirosul lor, cu foile ondulate la colţuri şi adnotări pălite de vreme, cu pete de cafea şi urme de flori presate.
Îmi plac maşinile de epocă. Îmi plac şi Daciile din 70 şi un pic, cu bordul lor îngust şi farurile mici, Fiatul 850 şi Vokswagenul broscuţă, cu personalităţile lor distincte şi clar inconfundabile.
Îmi plac computerele cu gadgeturile aferente, HI-FI-ul, boxele ITT cu mixer cu tot, modulatorul FM şi termometrul in-aut digital, antena parabolică şi „casnicele” electrice – maşină de tocat, cuptor, cană, şurubelniţă -, aparatele digitale şi vaporetta, întrerupătoarele cap scară şi independenţa hidroforului, a generatorului electric şi a panourilor solare.
Sunt două lumi tangente, pe amândouă le iubesc, amândurora le aparţin în parte.
luni, 17 ianuarie 2011
joi, 13 ianuarie 2011
Schimb confort urban pe libertate rurală (89). Ce învaţă omul, empiric
* Când locuiam noi în apartamentul-de-oraş credeam că „foc în sobă” se face ca la cabana din creieri de munte, unde bagi lemne des şi temperatura scade repede. Chiar şi cu asemenea perspective, tot m-a încântat ideea de foc viu şi n-am ezitat o clipă când a fost să cumpărăm casa. Mă gândeam că până punem centrală va trebui să ne trezim noaptea ca să băgăm lemne în foc, că vom ajunge acasă după-amiaza şi va fi ca într-un frigider (un motiv pentru care mi-am dorit soba metalică a fost că se încălzeşte rapid), dar mi-am asumat disconfortul. Mare mi-a fost bucuria când am constatat că e de-ajuns să facem focul în dormitor seara pe la 7, să urcăm temperatura în 22-23 de grade, de la 18-20 câte sunt rămase de la focul serii precedente. Iarna trecută doar m-am bucurat, acum am înţeles şi de ce sunt aste diferenţe: casa e zidită şi tencuită, cabana – din bârne de lemn şi toţi pereţii îi sunt exteriori; sobele noastre sunt din teracotă şi radiază multă vreme căldura, la cabană erau sobe zidite, cu plită, care se răceau rapid; noi ardem lemn de esenţă tare (fag, stejar), cu putere calorică mare, la cabană doar brad era în preajmă, care arde spectaculos, dar nu face jar; nu în ultimul rând, diferenţele de temperatură generate de altitudine. Şi m-am prins eu singură de toate astea.
* Până în Revelion a trecut pe la noi şi recensământul agricol, dar a venit cam degeaba, că alte date decât ce aveau ei în scripte nu prea le-am putut oferi. Pe ei îi interesau cabaline bovine ovine caprine porcine şi alte „ine”. Nu li se par relevante nici canidele, nici felinele, fapt discriminatoriu cred eu, că nu ne putem lăuda şi noi cu nimic în astă privinţă. A zâmbit tanti când i-am spus câte găini şi cocoşi avem, pe pomi nu i-a considerat „livadă” ci răzleţi, iar când a auzit pe ce suprafaţă de teren facem noi grădinărie a zis că n-are căsuţe să treacă aşa de puţin. Una peste alta, discuţia mi s-a părut amuzantă, tanti – lejer hazlie („trecem numele soţului, doamnă, că suntem la sat, aici nevasta nu se pune decât lângă vaci, găini, prin curte acolo”) şi am avut un straniu şi plăcut sentiment de proprietate. A colţului de Rai.
* Până în Revelion a trecut pe la noi şi recensământul agricol, dar a venit cam degeaba, că alte date decât ce aveau ei în scripte nu prea le-am putut oferi. Pe ei îi interesau cabaline bovine ovine caprine porcine şi alte „ine”. Nu li se par relevante nici canidele, nici felinele, fapt discriminatoriu cred eu, că nu ne putem lăuda şi noi cu nimic în astă privinţă. A zâmbit tanti când i-am spus câte găini şi cocoşi avem, pe pomi nu i-a considerat „livadă” ci răzleţi, iar când a auzit pe ce suprafaţă de teren facem noi grădinărie a zis că n-are căsuţe să treacă aşa de puţin. Una peste alta, discuţia mi s-a părut amuzantă, tanti – lejer hazlie („trecem numele soţului, doamnă, că suntem la sat, aici nevasta nu se pune decât lângă vaci, găini, prin curte acolo”) şi am avut un straniu şi plăcut sentiment de proprietate. A colţului de Rai.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)
:-D
