Schimb confort urban pe libertate rurală (91). Fumurile noastre toate

Casa noastră are două coşuri, amândouă dominând mândre acoperişul. Primul, dublu, pleacă din bibliotecă, are legătură cu soba din dormitor şi ajunge sus, în camera copilului numărul doi, care nu-şi face zilnic focul, că e recuperator-şef cu podea caldă şi pereţi aşijderea; jumătatea cealaltă aparţine integral camerei copilului numărul unu. Cel de-al doilea coş a fost iniţial programat pentru boilerul din baie şi cuptorul de uscat fructe pe care noi l-am dezafectat, în locul lui fiind acum depozit de diverse dar care, în perspectivă, va deveni camera centralei.
Intrând în curte, se vede fumul de la coşul boilerului; urcă de obicei domol, cu valuri ondulate şi traiectorie previzibilă. De după coama casei se iţeşte fumul coşului principal: mai agitat, în creste oscilatorii, şi mai vizibil graţie pădurii de pe fundal. Amândouă au un aer cald ce-mi luminează chipul c-un zâmbet liniştit, a siguranţă, a nimic-rău-nu-se-poate-întâmpla-aici. Afară, când şi când vântul coboară fumul şi-l pot simţi, vag, în curte. Miroase a foc viu, a cald şi-a casă locuită, altfel decât efluviile focului din grădină, cu vegetale uscate arse, unde mirosul e mai iute, mai înţepător.
Când facem focul în sobe, în casă se insinuează aromă-de-foc. Bradul trosneşte şi miroase delicat a răşină, lemnele de salcâm şi de stejar sunt mai silenţioase, dar mireasma lor e mai fermă, iar fagul, cuminte, tăcut şi în bucăţi prismatice, are un fin parfum de miez de nucă.
Fumul cu mirosul său, trosnetul lemnelor, sunet liniştitor, întregesc culorile focului – spectacol eterogen al simţurilor, aromă, sunet şi imagine, că te întrebi de nu cumva auzi în roşu şi galben, vezi parfumat şi simţi mirosuri sonore.