Schimb confort urban pe libertate rurală (88). Cum bea un motan apă, iarna, din lac

Pentru că au tot fost temperaturi scăzute, apa câinilor îngheaţă zi de zi. Dimineaţa şi seara avem ritual: se ia lopăţica de floricultură, se sparge gheaţa şi se mărunţeşte, apoi se ia paleta specializată, se scoate gheaţa şi se aruncă. Între timp, apa din cana electrică e deja clocotită, aşa că se ia şi se toarnă în găleata câinilor.
Pisicile au apa lor în bucătărie, dar nu le interesează prea tare, beau şi ele tot de afară. Când pojghiţa de deasupra apei e mică, Figaro, motanul supravieţuitor, se urcă pe marginea găleţii şi, cu o mişcare bruscă, înfige o labă în gheaţa subţire, o sparge şi apoi, tacticos, bea apă. L-am urmărit de mai multe ori şi de fiecare dată m-am minunat de tehnica lui şi de faptul că nu e ud pe lăbuţă. Jinx aşteaptă să plece Figaro şi apoi se duce şi bea şi el tot de acolo. Zombie a încercat şi el tehnica odată, dar nu i-a plăcut că s-a udat, aşa că a intrat rapid în bucătărie, unde s-a spălat temeinic pe lăbuţa udă.
Şi eram eu în curtea păsărilor, unde verificam într-o doară dacă nu cumva oul de lemn din cuib are ceva confraţi veritabili… Vine Zombie, cu atitudinea lui maiestuoasă, de pisică egipteană, şi rapid mă radiografiază. Urcă pe marginea cuibului, constată că nu-i nimic interesant acolo, coboară şi se duce agale spre lac. Afară – vreo 2-3 grade, cu plus. Apa lacului – în nemişcare rece. Îl văd pe Zombel cum se aşază strategic aproape de mal, pe gheaţă, ia poziţia pe care am tot văzut-o la Figaro şi, cu o mişcare rapidă, loveşte pojghiţa. Care se sparge cu zgomot, pe suprafaţă mare, şi Zombie pică în apă. În fracţiune de secundă se repliază, sare pe mal cu lăbuţele lui ude, de unde alunecă iar în apă. Şi iar iese instantaneu, de astă dată cu un salt mai amplu, pe pământ uscat.
M-a pufnit râsul când l-am văzut cât de nerod poate să fie (ştiam că e bleg, dar nici chiar aşa) şi am rugat-o pe Miruna să-l ducă pe nătărău în casă şi să-l şteargă. Peste câteva minute, când am intrat şi eu, Zombie fusese deja şters cu prosopul-de-motani şi era la căldură în bibliotecă, unde îl descânta, amuzată tare, Ana. Până s-a întunecat n-a mai ieşit motanul nostru afară şi nici nu l-am mai văzut de-atunci lângă lac. Dar l-am văzut de mai multe ori bând apă din castronul pisicilor, din bucătărie.