În miez de toamnă

Uşor-uşor se stabileşte toamna şi pe locurile noastre, pădurea a devenit multicoloră, nucii – blond-roşcaţi, via e ca o sorcovă, vişinii tind către alopecie şi lucerna-i verde-viaţă cu violet de rogvaiv, că-i plină de flori. Grădina e încă parţial mobilată cu plante, brocoliul şi patisonul sunt decor autumnal, ardei lăsaţi din considerente estetice devin natură moartă din zi în zi, în contrast cu plantele de nuc, cartof şi roşii ce cresc viguroase în cutiile pentru compost.

Săptămâna trecută am fost tentată să scot toate plantele de roşii, dar, cum erau pline de rod în diverse stadii de coacere, nu m-a îndurat şi mi-am spus în sinea mea că poate au o şansă. Chiar au avut-o, soarele ultimelor zile le-a ajutat şi, în ciuda temperaturilor scăzute de pe timpul nopţii, se coc; cuminţi, discrete, dar hotărâte în drumul lor către salată. Gutuile cădeau cu spor ajutate de mâțuce alpiniste aşa că le-am cules parţial coapte, nucile au hăinuțe negre lipicioase şi în grădină un măr Golden are încă fructe – l-am lăsat așa pentru plăcerea de a culege mărul direct din pom, a-l şterge pe pantaloni și apoi a muşca din el fix la locul faptei.

A început operațiunea pregătit moșie pentru iarnă - până acum am îmbrăcat cu covoare podelele din casă că se simţea deja lipsa lor şi am făcut ordine în magazie generând o dezordine estetică în choșc. Am strâns rumegușul din curte și l-am pus pe pământul din grădină (unde au apărut plăntuţe viguroase de porumb graţie găinilor noastre), am plasat ager aracii recuperaţi pentru sezonul 2013 şi ușor-ușor începem să adunăm gălețile și uneltele să le punem la somnul de iarnă. Facem focurile în sobe din doi în trei, ardem miresme inofensive în suporturi de piatră sau lemn care nu-s trepieduri şi în mod nesperat avem amândoi copiii acasă.

Domnul meu a făcut prima tură de ţuică din prunele văratice (spre 6 litri, „de ce-o fi ieşit cam acră?”), la perioade neregulate sparge lemne, în funcţie de chef, timp, energie şi duce muncă de lămurire cu propria conştiinţă să se apuce într-o zi să-şi strângă jucăriile folositoare vara şi să le pună la locul lor.

Toamna e fermă şi umblă desculţă pe cimentul aleii plin de frunze galbene, dimineaţa miroase discret a iarnă iar trosnetul focului în bibliotecă mă îndeamnă uneori să citesc măcar un capitol dintr-o sticlă de vin alb, sec. 

E bine.

Perseverenţă

Deprinderi

În ciuda frigului

P-octo-caliu

Amintiri din mileniul trecut. Utilizări atipice ale alfabetului morse

Am crescut într-un cartier de margine de oraş – Piteştiul are zona centrală înconjurată de cartiere pe dealuri, aşa că dacă nu eşti în centru clar eşti în margine -, fix lângă o pădure care se cerea bântuită metru cu metru. Părinţii lucrau mai mereu, noi eram mulţi şi doar parţial supravegheaţi, mergeam în grupuri mari, clădite ad-hoc pe interese doar de moment comune. În mare, toţi erau pentru mine în aceeaşi oală – copiii de la bloc -, dar aveam şi oareșcare preferaţi în masa comună. Unul dintre ei, Gabi, mai mare cu un an, mi-a fost o lungă perioadă companion de bănănăit pe coclaurile din satele megieșe, de mers la râu la pescuit sau la bălăceală, de explorat subsoluri şi acoperişuri, de furat trandafiri de la blocurile cu pensionari isterici şi fructe de la schitul de călugări care ne tot alergau răutăcioşi. El a fost primul meu cobai în materie de tunsori, el mă acoperea la fumat când încă o făceam pe furiș; ne făceam reciproc confesiuni şi demontam analitic întâmplările din viaţa noastră, împărtășeam impresii, trăiri, gânduri, fără a ne judeca unul pe celălalt.

Până am intrat eu în liceu, zi de zi petreceam ore bune împreună, apoi ne vedeam în week-end şi doar ocazional în cursul săptămânii. Pleacă Gabi în armată; ne scriam cam la două săptămâni, eu semnam cu nume de băiat ca nu să fie obligat să bage flotări şi alergări. Ce-a mai făcut el, ce-am mai făcut eu, ce mai face tipa pe care el o plăcea în secret, ce mai e nou pe „la bloc”, ce trupă rock am mai descoperit, ce film am mai văzut, rezumam ce-am mai citit, banalităţi cred specifice vârstei, relaţiei, vremurilor.

Eu, în anul IV de liceu; ultima mea pasiune – să învăţ morse (de la colecţiile de diverse ale copilăriei am trecut la învăţat diverse chestii inutile în adolescenţă, că timpul trebuia umplut cu activităţi facultative, nu cu lucruri impuse). Şi, cum tot era el la transmisiuni, hotărăsc să-i scriu în morse. Ce? Rezumatul lecţiei la istorie pe care tocmai mă chinuisem s-o parţial învăţ (n-am fost fan istorie vreodată); și ca să fie lucrul bine finisat, nu lăsat la stadiul de eboșă, cu un zâmbet vag sardonic am semnat pe plic cu numele real.

Trec două spătămâni, nici urmă de semn de la Gabi. Vorbesc cu sora lui. “A, la cât e de nebun ăsta (n.m. - Gabi n-avea vreo iubită atunci), n-o fi vrut să ia scrisoarea, că nici pe-a mea n-a luat-o, că zicea lumea că-s nevastă-sa și să bage flotări”. Mai trece una, nimic.

Și vin într-o zi mai pe la 6 acasă, de la școală trecusem pe la bibliotecă, apoi prin Trivale; început de vară, zăpăciripeli generate de căldura nou sosită. Pe panoul de cutii poștale - o „vedere” cu scrisul înspre privitor – poștașul nostru așa făcea când adrisantul nu era la adresa respectivă sau se mutase, ca să vadă toți de pe scară și eventual să dea de urma destinatarului. Numele meu, dar apartamentul 13 (scara avea doar 10); textul: “Un câmp întins de primăvară/Și-un cer albastru fără nori/Sunt ochii tăi fecioară/Mai sclipitori ca două stele. Cu drag din drag celei mai drage”. Semnat „Gaby” cu două punctulețe deasupra. Întorc cartea poștală – pe față, o fetiță într-un lan cu oareșce floricele.

Cam o lună nu ne-am mai scris. Și m-am lăsat și de morse.

Gri în toamnă

Întrebări buimace

Eu prefer gutuile poloneze, sunt mai dulci, şi merele verzi de la Kaufland, au alt gust.

Ce? Cum să mergi la mare două zile cu 50 de lei, cu totul? 50 de lei nu-mi ajung nici de motorină!

A, nu, vara e praf, toamna e noroi, iarna e zăpadă, nu-mi place la ţară!

Iiiiii, uite un gândac scârbos! (un cărăbuş verde sidefat)

Ce tot scârţâie ăştia pe-aici? (greierii)

Vai, dar ce miroase aşa ciudat? (pământ după ploaie de vară)

Terminaţi, n-aud să vorbesc la telefon! (doi câini din fauna spontană hârjonindu-se)

Nu-mi place carnea de pui de ţară, e tare şi n-are gust.

H., vino la mama, că iar te mozoleşti şi abia aseară ţi-am făcut baie! (H. - câine de talie pisicească, alburiu şi creţuliu)

Mă întreb, oare frumuseţea trebuie să locuiască în tine ca s-o poţi vedea şi în preajmă?

După week-end

N-am tendinţe de shopping compulsiv, mă enervează promoţiile cu 30% gratis (la ce-mi trebuie 1,3 kg de făină când în reţetă se cere doar unul?), cumpăr de obicei fix ce mi-am propus sau ce-mi amintesc că ne trebuie, dar la plicuri cu seminţe nu mă pot abţine. Aşa că, dacă tot am ajuns la Obi (domnul meu a trebuit să-şi ia o altă drujbă, precedenta cedând, fix după expirarea garanţiei, într-o piesă de antimoniu care nu se găseşte, aşa că a luat una identică, să aibă piese de schimb în caz de), am dat o raită pe la departamentul grădină. Ghivecele nu m-au ispitit (Dane, am întrebat de roiniţă şi au spus că aduc primăvara), la bulbi m-am uitat lung şi-am plecat fără tentaţii (dacă găseam crocuşi portocalii, luam), nici măcar oferta aniversară cu trandafiri la 6 lei nu m-a făcut să vibrez, dar la seminţe... Aş fi luat nenumărate plicuri de flori, dar am pe stoc măcar vreo 10-12 şi nici loc unde să le pun nu e, aşa că m-am hotărât să fac răsaduri. Vinete, ardei de mai multe mărci, varză de toamnă şi oareşce bonusuri (de la leuştean la cimbru, trecând prin morcovi şi păstârnac, dacă-mi trebuie?). Când mă gândesc cât mai e până în martie, mă întreb dacă nu cumva ar trebui să inventez o cutie mai mare pentru seminţe.

Activităţi gospodăreşti nu prea multe, dar de timp mâncătoare: domnul meu a primit a doua tură de lemne, a tras mustul din butoi în damigeană şi a probat drujba cea nouă. Eu iar am udat, am pus câteva borcane de gogonele cherry cu sfeclă roşie (iar arată a compot de vişine), am bucătărit (îmi creşte inima când fac mâncare numai din produse producţie proprie) şi am mai cules trei meri (rezultat – încă trei lădiţe de pus în beci, patru pungi zdravene de mere rase la congelator, freshul aferent, cam doi saci de mere de dăruit plus trei găleţi, tocate pentru rachiu).

Week-end-ul ni l-am început cu o fugă până la Bucureşti, de unde am recuperat copil student în atelă ghipsată; urmează două săptămâni de nepus picior în pământ, de ţopăit, de stat acasă, pentru că şi studenţii au nevoie până la urmă de vacanţă.

În rest, facem şi refacem planuri de mutare brad molid flori albe cu tije aster bujori, ce pruni tăiem şi când, unde săpăm şi ce plantăm acolo – clar căpşunele vor dispărea din peisaj -, unde inventăm locuri pentru seminţele aflate pe stoc. Şi mai facem bilanţuri, comparaţii cu anul trecut, iar unele concluzii (de prin iunie nu am cumpărat deloc fructe, de la începutul lui iulie nici legume sau plante aromatice) ne umplu inimile de mândrie grădinărească.

Azi e prima zi de toamnă; e rece, bate vântul şi de dimineaţă au căzut şi vreo 10 stropi de ploaie pe metrul pătrat. Iar eu am am reuşit să dau fila în calendar pe octombrie.

Amestecate

Am dat o raită prin scrisele de pe blog de anul trecut ca să fac o comparaţie. M-a surprins că e mai puţin cald acum, că grădina e mai tomnatică, că seceta n-a fost la fel de dură. M-am bucurat că la capitolul recolte stăm mai bine – ce-i drept, am şi plantat mai multe, şi cantitativ, şi ca varietate, dar cred eu și că le-am îngrijit mai bine, dovedind faptul ca experientia docet.

A venit și octombrie iar zilele trec ca nebunele, nici n-a început bine săptămâna că e deja gata (reper nou – marţi, când e Vocea României) şi lista de to do-uri acasă rămâne în mare parte neatinsă. A reuşit domnul meu să zdorbească strugurii şi să-i pună într-un butoi, eu am mai udat şi în rest – întreţinere curentă şi făcut mâncare (cronofagă activitate!).

Noutăţi nu prea avem, încă mai sunt mere de cules, gutuile şi nucile aşteaptă şi ele, prunelor „nu le-a căzut capacul” (presupun că asta înseamnă că procesul de fermentaţie nu s-a terminat) şi ne-am căpătat cu nişte minunate 5 găleţi metalice (de 10 kg cred) cu capac, care au găzduit la origine ulei de palmier (de la o gogoşerie); deja le văd coşuri de gunoi peste tot (domnul meu însă zâmbeşte înţelept şi-mi replică da, daaa). Tufănelele sunt pline de boboci, cele albe deja înfloresc timid, la fel şi o crizantemă albă, asterul e o mare mov, prazul e top-modelă, lung şi suplu iar restul grădinii e în stand by.

Mâţucele au împlinit două luni (azi au 9 săptămâni), evoluează frumos, deja se cocoţează pe garduri şi se dau jos şi singure uneori, merg în curtea mare fără teamă, se urcă în pomii din livada de alături şi supraveghează păsările de-acolo, intră în magazie şi dorm pe unde apucă. Bell a începu să-şi prindă singură şoareci, griuţele îşi procură câte un guşter şi-l şăruiesc, iar Berlioz – care e sigur fată, a confirmat un specialist – şi-a atras porecla de mufă, pentru că imediat ce-o prinde pe Maşa se conectează rapid la supt. Catiuşa se joacă mereu cu pietre de parcă ar fi luat lecţii de la Grasul, câinii le tratează pe mâţuce cu un profund dispreţ (mai puţin când vor să exploreze locul lor de somn şi de masă), iar motanii fie le ignoră, fie le lăbuie şi le scuipă bine. Faptul că pupezele au stat mai mult afară decât în casă le face să fie pline de o blăniţă moale şi deasă prin care nici nu li se vede pielea (nici pe burtici); mănâncă de toate, aleargă ca apucatele, dorm duse când au chef şi sunt incredibil de amuzante.

Miercuri când am ajuns acasă, nea Sandu ne-a văzut şi s-a întors din drum (el ne-a confirmat că Berlioz e fată; la el cred că va ajunge). „Cam în două săptămâni dă sigur bruma, după ce pică frunzele vin să tăiem pomii acum, din toamnă, n-o mai lăsăm la primăvară.” Bruma din vorbele lui mi-a adus pe limbă gust de vin fiert, sunet de lemne arzând în urechi, în minte miros de ger şi alergătură de mâţe negre în nămeţi. Căprioare iepuri lopată roşie de zăpadă flăcări dansând pe tavan vuiet de vânt în pădure. Toate au năvălit peste mine, m-au copleşit şi atunci am înţeles că deja aştept iarna.