Schimb confort urban pe libertate rurală (1)

De când mă ştiu am visat să am casa mea „pe pământ”, în niciun caz în oraş, mereu îmi spuneam: „când o să am eu casa mea...”. Uram copiii de la bloc care se plângeau că merg „la ţară” şi încercam să mă răzbun pe ei cutreierând coclaurile de la marginea oraşului şi prin pădurea Trivale. Până să intru la şcoală ştiam Trivalea până-n satele apropiate, până-n liceu bătusem la pas fiece străduţă a Piteştiului. Apoi am început să plec cu cortul la munte, de cele mai multe ori fără acceptul părinţilor (tata ar fi preferat, de multe ori, să mă ştie prin vreo discotecă, mai în siguranţă) şi aşa am cam bătut munţii din nordul judeţului la pas. Cred că m-am născut cu vocaţie de hoinar!

Peste ani am ştiut mereu că va veni şi vremea casei. Al meu soţ (născut şi crescut în oraş, cu ambele perechi de bunici locuind în oraş), şi el hoinar, dar nu din vocaţie, ci rebel autoeducat. Au apărut copiii („nu ne putem permite acum o navetă, şcoala la sat e exclusă, dar hai să-i ducem la munte, hai să le arătăm ţara la pas”), au ajuns la liceu şi… hai să căutăm casă.

Când e să-ţi vină vremea să faci ceva, clar îl faci, totul e să-ţi doreşti suficient de mult. Am găsit căsuţa, la 10 km de Piteşti, nu este ca-n visurile mele adolescentine (adică aşezată în mijlocul unui hectar de teren, cu pădure, poieni, apă curgătoare), sunt „doar” 1600 mp şi nu-i prin preajmă nici măcar o gârlă, dar este colţul meu de rai, colţul nostru de rai. Când a văzut-o prima dată, fiica mea cea mică a întrebat: „pot să nu mai plec de-aici?”

Cele trei luni care au urmat n-au fost aşa plăcute, vândut apartament, acte, bancă, drumuri, sute de cutii pe care am scris ce conţin, ne trebuie altă mobilă, transport… A trecut!

Cum este: o casă în marginea nicăieriului, în liziera unei păduri, înconjurată de livezi; primul vecin e cam la 150 m, când auzi o maşină ştii sigur că la tine vine. În orice parte ţi-ai arunca ochi, priveliştea este remarcabilă: în sus, pădurea pe care am văzut-o trecând din verde în galben-roşu-maro şi acum în alb, în jos – la picioarele tale, satul. Orizontul tot e ocupat să ne lumineze serile sosite-acum devreme: un brâu strălucitor din Podul Piscaniului până-n Piteşti, rivalizat slab de-o rază paralelă: Mioveniul.

Dimineaţa ne bem cafeaua uitându-ne pe geam la căprioare, am văzut iepuri jucându-se, chiar şi o vulpe, sunt vreo şase cuiburi de uli în lizieră, ne curtează o ciocănitoare, de restul păsăretului nu mai vorbesc pentru că nu ştiu cum se cheamă. Curte mare, chioşc-foişor (unde e şi hidroforul), lac/baltă de 7 m diametru înconjurat de sălcii (n-are apă), boltă de viţă, meri, pruni, vişini, gutui, zmeură, flori, muuulte flori.

Pot spune că avem ceva mai mult decât confortul minim pentru cineva născut-crescut pe asfalt, pentru care principala cultură agricolă e gardul viu, dacă nu betonul plantat mai nou pe fostele spaţii verzi - patru camere, bucătărie, loc de masă, baie, chiar şi beci. Am descoperit o invenţie minunată - hidroforul, care îmi dă o senzaţie de independenţă confortabilă -, boilerul pe lemne e un drăguţ, chiar şi când e posedat mai ceva ca-n familia Addams (asta dacă vreun jet de la duş ajunge pe el), boilerul electric e ca un fel de poliţă de asigurare - atâta timp cât există mă simt în siguranţă, că de folosit… încă nu.