Între blestemul de părinte şi moştenirea genetică (11). Are mama două fete

Ana de la început a fost o minune de copil: cu zâmbetul pe buze mai mereu şi tonică, fără pretenţii exagerate, cuminţică şi ascultătoare când i se explicau cerinţele, înţeleaptă de fel. Ea era pedepsită de cele mai multe ori pentru c-o asculta pe soră-sa, altfel i-am fi putut trece cu vederea rarele greşeli. Perseverentă, responsabilă şi cu spirit justiţiar, de mică a avut tendinţa să corecteze oamenii, atât în vorbe, cât şi în fapte. Ea era mama răniţilor, ea avea grijă de copiii mai mici şi… se lăsa exploatată de Miruna din greu. Nu făcea parte din nici un grup, dar era acceptată în toate.
Miruna era drăguţă şi serviabilă, ca un spiriduş radiografia rapid orice situaţie şi găsea soluţii instantaneu. Spontană în verb şi faptă, lider informal şi inconstant, energică, flexibilă şi plină de mobilitate, a făcut parte dintr-o „gaşcă” de băieţi (era singura fată) până prin ultimul an de gimnaziu, grup în care Ana era tolerată în rarele ocazii în care se apropia de ei din unicul motiv că era sora Mirunei.
Vin într-o zi de la serviciu şi mă opreşte o vecină de la o scară alăturată, care locuia la parter.
- M-a supărat rău fiica dvs. cea mare săptămâna trecută!
- Cea mică.
- Nu, cea mare, Ana, Miruna încerca s-o potolească.
- Ana?
- Da, aşa m-a înfruntat că mi s-a făcut ruşine şi-am intrat în casă.
Respectiva doamnă avea un soţ cu probleme psihice care recidivau periodic. Omul era inofensiv, dar avea nevoie de somn şi, implicit, de linişte. Când fetele erau mici, era o plăcere pentru ele să-l ajute să planteze beţe uscate, să le ude, să ţină cu o sfoară „câinii lui ciobăneşti” – două căţeluşe agăţate de la conteiner -, să caute nu ştiu ce comoară îngropată în faţa blocului. În acel moment crescuseră suficient ca să-şi dea seama că omul nu este întru totul normal, însă li se părea pitoresc.
Vreo zece proaspăt şcolari la scară, îl ajutau pe domn să… ceva. Vine doamna, îl ia în casă şi după câteva minute începe să-i certe pe copii că fac gălăgie. N-ar fi fost o problemă dacă ar fi făcut-o „la comun”, dar ea s-a referit aplicat la Miruna (nu că n-ar fi avut motive de obicei), care în momentul respectiv era ocupată şi, din acest motiv, liniştită. Pupăza îi serveşte ceva gen „vorbiţi prostii”, că de, e fată bine crescută şi foloseşte pluralul de politeţe, tanti se înfurie şi, greşeala greşelilor, îi spune că n-au ştiut părinţii s-o educe. Fază la care Ana explodează şi-i povesteşte că ar fi bine să înveţe să vorbească POLITICOS; pentru că e spaţiu comun, că nu-i oră de linişte şi n-are dreptul să facă judecăţi de valoare vizavi de educaţia unor copii, că fiecare trebuie să-şi ţină problemele în apartamentul lui sau să se mute la casă dacă nu poate.
Când îmi spune doamna, oscilez între două stări: „Face confuzie, era vorba de Miruna” şi „Ana mea? Nu se poate!”.
Ajung acasă, le întreb pe fete, îmi confirmă.
Ana! Ana mea! Nu puteam să cred!
- Ana pui, zi-mi şi mie ce te-a făcut să reacţionezi aşa.
- Păi mami, ea mereu ne ceartă fără motiv şi mereu se ia de Miruna!
- Şi n-are motiv?
- Acum n-avea!
- Şi trebuia să-i vorbeşti urât?! Nu era mai bine să-mi spui mie?
- Da, şi să ne lase în pace numai când eşti tu de faţă! Nici nu i-am vorbit urât, ci frumos şi de-atunci nu s-a mai luat de noi.
Ce-a făcut Miruna în timpul conflictului şi al discuţiei? A încercat s-o pondereze pe Ana şi a apărat-o. Regula oricum era să se apere una pe cealaltă orice s-ar întâmpla, altfel apăreau sancţiuni, dar atunci a fost prima dată când s-au schimbat rolurile: poliţistul rău a devenit poliţistul bun şi viceversa.