Mereu am recunoscut că dacă Miruna era primul copil altul nu mai făceam şi tot mereu am spus că, per total, am doi copii de-o cuminţenie medie: Ana, foarte cuminte şi perseverentă, Miruna – compensatoriu. Adăugând la acestea faptul că fizic sunt diferite – Ana şatenă deschis cu ochii gri-oţel, Miruna, castaniul clasic cu ochi căprui – şi temperamentele le diferă radical, pot spune că mereu am avut o casă „colorată”, uneori prea colorată.
Miruna zilnic o pocnea pe Ana.
- Ana mami, de ce-o laşi să dea în tine?
- Las-o, mami, că e mică şi nu ştie ce face…
Asta până se umplea paharul, la două-trei luni, când toleranta Ana îi trăgea un toc de bătaie soră-sii de era pupăza cuminte chiar şi două zile.
Venea cineva în vizită şi-i dădea Anei o ciocolată. Copila mulţumea frumos, aştepta puţin, să vadă dacă-i dă şi Mirunei una, apoi îşi lua surioara şi plecau să se delecteze cu alimentul oricum interzis. Dacă musafirul îi dădea Mirunei ciocolata, ea i-o dădea Anei şi… aştepta încă una. Dacă nu venea, o auzeai, cu o voce gravă:
- Hai, Ana!
Din acel moment, persoana îşi pierdea complet importanţa.
- Mami, dar a fost o ciocolată mare!
- Şi ce dacă, noi suntem doi copii!
- Şi dacă vă aducea două mici era mai bine?
- Da, că înseamnă că s-a gândit la amândouă!
4 comentarii:
sunt colosali cum cresc, cum inteleg egalitatea si faptul ca au drepturi. numai noi nu intelegem sa le si dam. nici ei nu se jeneaza sa si le ia singuri.
exista o virsta, la care replica lor devine bici.
@vic, replica le e bici de cand incep sa vorbeasca, numai ca "mangaie" diferit la diferite varste. chestia e sa putem noi sa fim fair-play.
o poveste adevărată din care trebuie să tragem concluzia(mă rog... era trasă demult...) că trebuie să fim foarte atenţi, în egală măsură, cu copiii noştri... ei sesizează chestii mult mai sensibile decât ne-am imagina noi vreodată.
@costin, adevar grait-ai!
Trimiteți un comentariu