Schimb confort urban pe libertate rurală (35). „Vecinul” şi „doamna”

Cu toate eforturile mele de a fi o drăguţă, cei câţiva vecini pe care îi cunoaştem îi spuneau lui Răzvan „vecine” şi mie „doamnă”. Evident că domnul meu se amuza copios şi făcea mişto:
- Păi la cât eşti de murătură, normal ca oamenii să ia distanţă! N-o să fii în vecii vecilor una de-a lor.
Fetele se amuzau şi ele:
- Uite, mami, ce adecvat eşti îmbrăcată, chiar şi mânuşile se asortează…
Pe mine mă cam punea pe gânduri faptul în sine. Chiar am făcut eforturi să fiu drăguţă.
- Tu nu ştii să-ţi adaptezi discursul în funcţie de interlocutor, eu o fac instinctual.
- Puii mei, vorbesc cu toată lumea la fel! Şi cu copiii, şi cu adulţii! Mi s-ar părea o ipocrizie să încerc altfel!
- Da, eu ştiu, dar ai idee ce preţioasă pari?
- Ok, atunci nici că mai fac eforturi! Asta sunt!
Nu mă aşteptam ca riveranii să mă accepte repede (tanti de la grădină îmi spune „sărumâna”, lucru care mă şochează de fiecare dată), dar măcar cei veniţi din oraş. Au trecut totuşi opt luni!
Şi s-a întâmplat: sâmbătă, soţia domnului consilier judeţean mi-a spus „vecina”, iar ieri – domnul colonel. Tare mândră m-am simţit. Amândoi orăşeni, dar pentru mine e o mare realizare! Acum un an, aş fi considerat că acest apelativ are o notă de… tras de şireturi nepermisă. Atunci eram în singurătatea aglomerării urbane. Acum, în comunitatea mică, având strânse legături, e o dovadă a acceptării pe care am aşteptat-o. Încep oamenii să mă accepte, iupiiiii!