Schimb confort urban pe libertate rurală (36). Ceapa

Decorul nostru se schimbă continuu, zilnic apar şi dispar diverse, fapt care generează o mirare de aceeaşi frecvenţă. Trandafirii înfloresc în nenumărate culori, se trec, îi „mortishi-esc” fetele, apar alţii, au început să se movulească prunele, zmeura colorează marginile de gard, un măr e „văratic” şi noi îl ajutăm zilnic: „rărim” merele, ca să nu le mai fie greu crengilor să le susţină. Plantele folositoare omului cresc şi unele dintre ele devin de-a dreptul utile – pătrunjel, mărar, ţelină, usturoi… E un miracol cum o sămânţă pusă cu mâna ta apare ca un zbenghi verde, apoi creşte, se conturează, înfloreşte – şi astea toate sub ochii profanului mirat peste poate. Profan care între timp a învăţat şi el să nu mai cumpere din piaţă sau de la supermarket ceea ce are deja în grădină.
Tot surprinzător a fost că într-o dimineaţă, mai pe la 12,30 (fetele noastre sunt la vârsta la care principiul „să nu te culci niciodată în ziua în care te-ai trezit” e literă de lege), am avut chiar un mic dejun asigurat din producţie proprie – omletă cu mărar şi salată cu ceapă verde; gustul a fost absolut special şi trăirea, pentru noi, inedită.
Până de curând am fost convinsă că munca pământului e pentru tractoare, că e epuizantă; nu-i nici pe departe aşa, poate fi chiar o bucurie şi o deconectare nesperată (recunosc, noi facem în grădină ce şi când vrem, ce trebuie cu adevărat fac nea Costică şi sora lui care are un nume de răsfăţ imposibil de reţinut).
Să vezi cum creşte ceea ce ai plantat cu mâna proprie, să vezi transformările, evoluţia sunt experienţe ce nu pot fi descrise, ci doar trăite într-o crescândă mirare. Mare bucurie ne-au făcut căpşunele când s-au copt, apoi zmeura, dar nu se compară cu bucuria pe care ne-a oferit-o ceapa, banala ceapă. În primăvară am făcut un „mormânt” cu „şapte fraţi” (oare haiducii au luat numele de la ea sau invers?); au apărut plăntuţele, au crescut. Le-am urmărit, udat, de-bălăriat, fotografiat pas cu pas. Prima noastră pseudo-cultură agricolă. Zilele trecute am aflat că trebuie scoasă deja, momentul fiind dat de frunzele căzute la pământ ce încep să se usuce. Am scos ceapa şi urmează s-o curăţăm, s-o punem la uscat şi apoi s-o depozităm pentru o dată ulterioară de consum (e cea pusă pentru „ceapă verde”, cea de toamnă e verde şi frumoasă, că am pus-o târziu). Mare surpriză pentru Ana şi pentru mine când am văzut şi că se scoate uşor, şi că am adunat aproape o lădiţă (din cele negre, de fructe), şi că ne încearcă o inexplicabilă şi stranie bucurie: e a noastră, crescută de noi! Am simţit un drag nespus faţă de pământul care a rodit-o, o admiraţie pe care nu mi-o pot explica. Şi-am fost mândră: pot spune că a ieşit şi din mâinile mele, am putut eu să fac asta! Şi ştiu că e doar începutul.