Schimb confort urban pe libertate rurală (166). Maşa şi cei doi motani negri

Cristinei

Ultima noastră achiziţie în materie de mamifere se dovedeşte a fi o dulceaţă. Năroadă ca orice pui care se respectă, e fascinată de noi descoperiri, se adaptează peste aşteptări şi e cronofagă cât încape (când o văd cât de simpatică e, zău de-mi mai vine să fac altceva decât să stau s-o urmăresc). O cheamă Maşa - după ce am trecut prin Striga, Zuria, Pepsi, Diesel etc. -, locuieşte oficial în dormitorul nostru şi deja toată casa, jumătate de curte şi grădina integral îi aparţin. A depăşit faza de ieşit afară în ham&lesă, colcăie peste tot, se ascunde în zmeură (s-a prins că n-o putem recupera uşor de-acolo), se urcă pe garduri și în doi meri, iese pe sub gard în livada de-alături după Jinx, e o vorbicioasă și continuu ne povestește ea ceva (mare avantaj, că așa știm unde se află; mai puțin când e în preajma noastră, ascunsă, când tace mâlc și ne urmărește cu privirea). Mănâncă roșii mere struguri spic de iarbă şi mâncare de motani, se ceartă cu acidul de la Pepsi, pare să n-o deranjeze apa, deocamdată o amuză să fie periată şi a descoperit cum poate ajunge, prin spatele casei, din faţa uşii de la intrare la uşa de la bucătărie. E continuu foarte ocupată cu explorări prin curte grădină livadă, așa că adoarme când nu mai poate fix unde apucă, iar când suntem acasă stă numai pe-afară (mai puțin după ce se întunecă; atunci vânează prin casă insecte zburătoare, nenumărate mingi săltărețe, aleargă prin tunel și sare pe toate patru picioarele odată după undița de motani).
Are tendinţa să-l urmărească mereu pe Jinx și să-l imite; la rândul lui, Jinx o veghează, o protejează și-o educă (o scuipă dacă o vede pe vreo masă sau îi arde câte o labă dacă mândra escaladează jaluzelele). Îi mănâncă gelos crănțănelele (e tare supărat pe mine, mă ignoră, ambalează cînd vreau să-l iau în braţe, dacă insist mă şi scuipă şi ridică laba, se uită sfidător la mine în timp ce face chestii interzise, doar-doar declar război). Domnul motan e încântat şi nu e de mâţucă, dar o invită la castronul lui (însă o scuipă când el îi mănâncă iaurtul).
Cu Zombie colaborarea Maşei stă astfel: el o ignoră, ea îl urmăreşte şi din când în când încearcă să se joace cu el, acţiune care-l lasă frig pe Zombel, rar o mai adulmecă parţial. Când şi când, şi el se duce şi-i mănâncă mâncarea mândrei, dar nu ostentativ, ci pentru că accidental în acel moment e mai aproape decât a lui. În ultimele nopţi, Zombie nu mai doarme acasă, cred că umblă prin sat după fetiţe; vine dimineaţa, mănâncă, doarme, se urcă pe gard şi se vaită, iar mănâncă, iar doarme, iar se vaită şi-apoi pleacă. În rest, motanii s-au îngrăşat a iarnă și, ca să ne coloreze nouă viaţa, au făcut un strop de râie auriculară; vetul le-a recomanadat niște picături care văd că au început să aibă efect rapid.
Maşa prinde repede codul bunelor maniere de la motani, deja reacţionează la nu şi la ţistuit, începe să înţeleagă că locul ei nu e pe masă, că măăă-ul înseamnă că nu ne convine ce face iar ieşi înseamnă să dispară din zona cu pricina. Frumos e că nu ei ne adresăm de obicei, dar ne place că fata se execută. Acum mă gândesc cu drag cum la iarnă, pe zăpadă, vom avea trei mâțe negre dormind pe-aceeași canapea, în bibliotecă.