Dare de seamă despre pisici junioare la început de toamnă

Puii Maşei sunt pentru mine o încântare nesperată, stau cu orele şi mă uit cum descoperă ei lumea, cum învaţă să alerge şi să se cocoţeze, mă bucură evoluţiile lor – de dimineaţa până seara învaţă să mai facă ceva nou – şi mă distrează zi de zi. Au trecut de la explorarea spațiului adiacent căsuței la escaladarea ei; știu să se urce, coborâtul însă se face prin alunecare directă cu viteză inițială: asta în situația în care nu se urcă toți patru odată, când buretele acoperitor al căsuței se supără și se apleacă pe podeaua ei.

Motanul e cel mai mic dintre ei și are și nume deja – Berlioz -, fetița neagră și-a atras în primă fază porecla de Sonerie/Bell – că ea poate fi când clopot, când belă, când belea, în funcţie de toanele personale -, cele două fetițe gri sunt una: Curioasa/Smoky (ea a ridicat prima privirile către lumină, ne-a urmărit atentă și a părăsit cuibul protejat întru explorare), cea de-a doua – Alpinista/Climbi – după ea au început și ceilalți să se urce pe căsuță sau pe sacul de tărâţe care acum e scara principală către locuri mai înalte, ea s-a cocoțat pe cei 15 cm diferență de nivel între locul lor și terasă și m-am trezit cu o limbuță umedă spălându-mă pe picioare.

Le-am pus lapte diluat pe o farfuriuță și le-am cufundat boturile în el: întâi s-a lins fiecare pe el însuși, apoi s-au spălat reciproc; acum deja au început să lipăie timid, mai din castron, mai de pe lăbuţele cufundate graţios şi udate bine cu lapte.

În principiu recipientele cu apă şi mâncare sunt utilizate întru băgarea picioarelor în ele la propriu, somnul se execută unde au măriile lor chef – în căsuţă, în lada cu jachetă din lână, pe sacul de tărâţe sau între rufele pentru spălat puse în cădiţa albastră -, lădiţa cu nisip este terenul de joacă preferat, unde mai şi sapă, se mai şi spală una lume pisicesc junioară; asta când nu se luptă, cu muşcături generatoare de miorlăieli de-a dreptul articulate.

Fetele gri se joacă împreună. Stau în fund și ridică fiecare către cealaltă câte o labă, ca-n oglindă, dar la distanță de 10-15 cm; toţi puii aleargă dezarticulat, se înfoaie, se fac omegă, comit oareşce sunete, scuipă. Bilele de sticlă, mingiuţele săltăreţe, şoriceii de la Cristina nu prezintă interes, dopul de plută uneori se mai cere supravegheat cu atenţie – dacă fuge? -, iar lumina roşie a laserului a devenit duşmanul principal ce trebuie exterminat fără milă, dacă reuşeşte cineva s-o prindă (puţin probabil, pentru că vin mâţele mari de joacă stricătoare – Maşa şi Zombie, că Jinx e prea domn să se amestece cu plozii).

Puii negri sunt moi-lucios-mătase, cei gri – ca niște boțuri de puf delicat şi nu ştiu de ce dar cred că li s-ar potrivi nume de balsam de rufe sau de şerveţele. Domnul meu se revoltă, ce atâtea americănisme, Jinx, Zombie, Climbi, limba română ce-are?; el oricum le spune una din fetele gri, celalată fată gri, aia neagră şi nătărăul.

Le-am făcut puilor prima deparazitare internă, i-am prezentat câinilor – preventiv, în caz că evadează vreun nărod -, i-am dus pe rând prin grădină întru recunoaştere, prilej cu care am remarcat că frunzele vişinilor se îngălbenesc şi cad.

Vine toamna.