Cum mușcă umbra unui câine

În spatele blocului de lângă biroul meu locuiește de ani buni un câine comunitar obez, cu cap ascuțit și cercel verde în urechea dreaptă, colorat de la bej-jeg la negru spălăcit. Îi miroase crunt gura, e plin de smocuri, urât cu spume, nătărău, leneș, cam fudul de urechi și mofturos cât încape. Are unde să doarmă, are hrană și apă la discreție, numai la capitolul socializare drăgăstoasă cu oamenii mai are el oareșce cerințe. Relația între noi doi e fermă: în fiecare dimineață mă așteaptă la intrarea în gang, îl întreb câine, ce faci câine?, el vine, își lasă balele ofrandă pe blugii mei negri și îmi decorează pantofii cu urme de labe când afară e ud; îl mângâi de două-trei ori pe cap și cam asta e. Uneori îi mai aduc câte un os de vită fiert; îl ia, îl adulmecă, îl linge un pic și apoi merge să-l îngroape într-o grămadă de nisip.

În dimineața aceea, câinele nu mă aștepta în fața chioșcului de ziare. Ies din gang. Câinele era în plină conversație cu niște confrați ai lui aflați la distanțe considerabile. Lumina felinarului din bulevard îi proiecta umbra capului pe gamba mea dreaptă; când el vorbea, umbra părea că mă mușcă. Ce fain, mi-am zis, o umbră care mușcă.

Era luni, stelele nu se vedeau din cauza felinarelor stradale și, credeam eu, se întrevedea o săptămână bună.