Paşi în primăvară

Timizi, abia vizibili: păsărelele gureşe în soare, iarba dintre trandafiri care bate-n verde-viaţă, narcise, zambile şi lalele ce se avântă vertical, primule şi iasomie de iarnă cu floricele. Încă e frig, încă e nesuferit de ud pământul, mai va, dar semnele sunt clare.

Că tot a fost sâmbătă cald şi frumos, am stat numai pe afară; nu prea puteam să intrăm în grădină, aşa că am început să strâng minunile adunate în curte în timpul iernii (cum s-a topit zăpada, cum şi-au iţit culorile polietilene şi cartoane, pachete de ţigări şi materiale textile subtilizate ager de Zăvod), aşchii şi rumeguş, paleţi şi foi de gard, bucăţi extraterestre de tablă şi ţevi teleportate ele ştiu de unde; plus lemnuţe, zău dacă ştiu de unde vin ele când vin, că unde se duc, când se duc, eu hotărăsc.

Domnul meu a continuat bordura din sticle de vin – o parte a aleii e deja terminată, estimez că-n viitori 4 ani va fi şi cealaltă -, apoi a coafat doi pomi de lângă trandafiri, unde pământul nu era chiar mlaştină. Eu am refăcut a mia oară zonele de acces către casă, am completat tranşeele de după săpături, am greblat în faţa chioşcului întru stimulat vegetaţia – câtă o mai fi – să apară.

Seara aveam o mârâială de oase plăcută de care mi-a fost dor – la câtă zăpadă a fost în astă iarnă nici de-o febră musculară n-am putut s-o pun, d-apoi de o înzăpezire -, un anume gen de mârâială, o oboseală încununată de mândria de-a fi făcut cu mâinile personale chestii util vizibile.

În altă ordine de idei, ticăloasă invenţie gripa, cu migrenele şi durerile ei musculare, cu stările de vomă şi senzaţia de epuizare; nu-mi amintesc când făcusem ultima dată, ne-am vegheat unul pe celălalt (a, nu ştiam unde eşti!), ne-am îngrijit reciproc, am trecut şi la gripa v.2.0... – două jucării stricate... Bine c-a trecut.