Dimineață

E duminică dimineaţa şi mă trezesc devreme – aşa se întâmplă când trecem la ora de iarnă. E-o ceaţă fină, umezeala se insinuează în mâneci, soarele încă n-a răsărit, dar nici beznă nu e.

Pe un par al livezii dinspre nord stă o buhă; camuflată bine în decor, are aripile adunate pe lângă corp, iar coada îi atârnă ca o curgere. Nu-i văd ochii, doar albul vesel pe chip - priveşte atentă spre pământ, rotind capul într-un mod nefiresc.

Din lizieră coboară uşor trei căprioare; fâş-fâş şi buha se ridică mut, se înalţă fără sunet vreo trei metri, cât să depăşească merii, şi pleacă spre nord.

În zbor, aripile ei depăşesc un metru.

Ridic ochii către cer; sus - vreo patru stele palide, spre nord - buha din ce în ce mai mică, spre vest – doi ereţi ieşiţi la inspecţie pe fundalul pădurii de octombrie, spre sud – cabluri pe cer şi două case în construcţie, spre est – galben-portocaliu promisiune a răsăritului de soare, cu dâre de avion şi o mâţă neagră spălându-se în contrejour pe acoperişul magaziei.

Dimineață de octombrie acasă.