Distragere

Plouă des, ca o draperie şi trebuie să merg după castroanele câinilor.

Hm, la apartament m-aş fi lamentat, vaaai ce plouă, nu merg acum după pâine, aştept să mai treacă, poate chiar se opreşte.

Dar câinii trebuie hrăniţi; nu strică totuşi să mai stau un pic; pe terasă, cu ochii în norii supăraţi. Nu mai tună, nu mai fulgeră, plouă în continuare, nu mai e chiar draperie, e ca o perdea diafană.

Merg după castroane; curtea e plină de labe şi lăboanţe în care se adună apă, pământul e când frământat, când tăvălit bine, cu urme de la hamul lui Pepsi sau de la sarica lui Zăvod.

Igor apare pe gard, ud complet şi mai gri ca niciodată, vine grăbit şi-mi cere în casă. Îi deschid uşa de la bucătărie, intră şi rămâne fascinat în faţa maşinii de spălat: prin hublou se văd rufele rotindu-se.

Doi câini hărnicuţi îmi arată dragostea lor neprecupeţită: Pepsi mă calcă pe picioare şi mi se lipeşte tandru de genunchi, Zăvod întâi mă dinţuie uşurel de palmă şi mă udă pe coapsă, apoi se scutură responsabil de-mi sar stropi şi pe ochi.

Iau cratiţa lui Zăvod, mă întorc, mă îndrept către căsuţa lui Pepsi, ridic privirea. Cât cerul, la orizont, un curcubeu bine definit dublat de unul mai diluat.

Las cratiţa, merg în casă, iau aparatul foto. Curcubeul nu-mi intră în cadru – e prea lat, şi de-aş urca lângă pădure tot nu l-aş prinde pe tot -, e mare şi colorat, din Piscani în Piteşti, din roşu-n violet, înalt cât cerul Mioveniului cu Racoviţa şi Făget cu tot.

Fac câteva poze, mai stau să mă umplu de curcubeu, încă vreo două poze şi gata, merg pe terasă.

După o vreme îmi amintesc vinovată de castroanele câinilor şi merg să le iau.

Ce ţi-e şi cu curcubeiele astea, nu-l lasă pe om să-şi facă treaba la timp.