Țââââââârrrr.
Sun
prelung, domnul meu nu răspunde; a lucrat azi-noapte, probabil doarme, dar mi
se pare ciudat: până la ora asta (spre 15,00) ar fi trebuit să se trezească.
Ok, îi dau mesaj. Și încă unul. (Trebuia să vină să mă ia de la serviciu.)
Mă
enervează situația, nu-l sun mai des de două ori pe săptămână. Sun iarăși;
insist; niciun răspuns. Ok, a lăsat telefonul la încărcat în bucătărie și nu-l
aude. Totuși, vibrațiile ar fi trebuit să-l deranjeze.
Sun
iarăși spre 4, îngrijorarea îmi crește progresiv și, odată cu ea, și tensiunea.
Nu răspunde. Mai sun. Nimic.
Fac
comandă la taxi. Drumul mi se pare interminabil, cu tot șoferul drăguț și
amabil, ajung în fața porții (mașina e în curte, o văd). Poarta încuiată, cheia
în broască, pe interior. Sun iarăși și din mașină telefonul domnului meu se
vaită prelung.
-
Păi... și ce faceți?
-
Sar gardul.
-
Haideți să-l sar eu.
Îi
arăt cu mâna, larg, cum Zăvod și Urma vin în viteză. Și, ca să fie și mai
convingători, se urcă și cu labele pe gard, făcând să vibreze întregul
ansamblu, cu porți cu tot.
-
Mulțumesc, mă descurc.
Cu
inima strânsă și draci cât încape, îmi scot mânușile lungi din piele, apoi
paltonul, îl pun pe poartă; las jos geanta nouă și bagajele conexe. Rămân
îmbrăcată cu cardigan, pantaloni, cizme până la genunchi și purced la
escaladarea elegantă a gardului. Mă doare vag capul. Hm, sunt vreo șase ani de
cand n-am mai sărit un gard.
O mișcare,
încă o mișcare, grațioase amândouă, logic – of, sper din tot sufletul să
doarmă! -, gardul e ud-înghețat, cu zăpadă pe lați. O derapare controlat-elegantă,
încă una, ieși, câine!, sar, o serie
de mișcări Bambi style. Gata, sunt în curte.
Descui
poarta. Sunt udă și mâinile-mi sunt înghețate, pantalonii îmi sunt ca brăzdați
de dungi maronii, câinii mă adulmecă bucuroși, ușor nedumeriți c-am strigat la
ei să pot sări de pe gard. Descui poarta. Iau bagajele, merg spre casă.
Pasul
mi-e din ce în ce mai iute, inima-mi bate-n gât, intru intempestiv în casă,
hol, dormitor, aprind lumina.
-
Iubita, spune-mi că ești ok!
-
Hmm?
Domnul
meu, ca un prunc proaspăt trezit, se freacă la ochii cu mâinile strânse pumn.
În
acel moment m-am enervat. Și i-am povestit succint prin ce-am trecut și cât de
tare și de necondiționat îl admir. Dormea de mai bine de cinci ore, n-a pus
ceasul să sune că oricum știa el că se
trezește în maximum două ore și a uitat telefonul în mașină pentru că acolo
era pus la încărcat.
De
atunci e incredibil de cuminte, de atent și de amabil, acum mergem la Auchan dacă vrei, și-a sortat hârtiile care tronau
de anul trecut în extindere, lasă,
iubita, că aduc eu castroanele câinilor, își strânge singur jucăriile și le
duce la loc, inclusiv cizmele de pe terasă,
zi-mi, te rog, cum vrei să pregătesc carnea, duce rufele la spălat din
proprie inițiativă, vrei să fac și piure?.
Am
fost surprinsă în prima zi, din a doua chiar mi-a plăcut, acum mă
distrează maxim și mă-ntreb cât îl va ține. Hmmm, cred c-aș putea să mă obișnuiesc
așa...
Un comentariu:
=))) Bun asa! Sa-l tina cat mai mult, zic!
Trimiteți un comentariu