În
sat cresc case-școală,
cu livinguri, mobilă standard şi finisaje de bani grei, unde
sentimentul de proprietate apare doar pentru casă; curtea, grădina
sunt accesorii. Se plantează beton şi eventual flori din plastic,
curţile sunt mici: cât să intre o maşină, un loc de grătar, un
foişor şi cam gata. Sentimentul de proprietate a pământului cred
că s-a cam dus.
În
sat văd case frumoase pe standardele actuale; n-au decoruri, atenție
pentru detalii nu există, nimic personalizat. Curți în 90 de grade
cu alei delimitate rectiliniu, acum beton, apoi gazon, tuia la 2
metri, acum balansoar, apoi cișmea ornamentală. Totul la șablon,
obiecte făcute-n fabrică, fără căldura mâinii omului, îmi par
moarte, seci, liniare, nu mi-ar plăcea să trăiesc în ele.
Un
obiect, o construcție trebuie să fie utile, dar nu cu prețul
șablonizării, nu; folosesc tehnica actuală, îmi plac aparatura
electronică și gadgeturile, dar acasă ar fi mort fără
chestiuțe aducătoare de zâmbet: lada de zestre și pisicile
metalice africane, blidul cu binecuvântarea casei, tava de alpaca și
cuierul cu elefanți, țesătura persană și covorul muntenesc,
potcoavele de pe gard și blidele din chioșc, umbrela curcubelie și
pisicile negre vopsite cu șablon pe ușa bucătăriei – toate mă
fac să mi se destindă fruntea.
Cred
că oamenii au uitat frumusețea.
Nu e de-ajuns să ai ochi ca să vezi, mai trebuie acolo ceva
ca să și
simți, nu
trebuie să înțelegi
totul, e de-ajuns să te bucuri de frumosul din jur. Bucuria nu are
de-a face cu a avea, a folosi, a mânca; te bucuri de-un răsărit,
de-un dar făcut cuiva, de dragostea unui câine, de zâmbetul unui
prunc, de-un cântec, de-un pom înflorit; și
nu-ți sunt utile.
Că
suntem oameni.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu