Schimb confort urban pe libertate rurală (2) - foto

Schimb confort urban pe libertate rurală (2)

Căldura vine de la sobele de teracotă şi de la cea metalică, pe care am cumpărat-o tocmai pentru că este spectaculoasă. Focul face parte din viaţa noastră, e viu, e lângă noi, nu se-ascunde în calorifere. Am „moştenit” lemne, dar am cumpărat şi lemne verzi, care miros înnebunitor şi trosnetul lor e terapie.

„Metalica” ne strânge pe toţi patru în jurul ei şi ne încălzeşte serile de canastă din camera de zi (sau bibliotecă, încă nu ştim ce va fi, în ea sunt multe cutii încă nedesfăcute). De fapt, ne strânge pe toţi şapte, că avem trei pisici: Jinx, motanul nostru negru orăşean agăţat de la adăpostul de căţei când avea cam trei săptămâni, asta acum trei ani, Zombie, negru şi el, junior, rămas la noi de la foştii proprietari, şi Figaro, gri dungat, cam trei ani şi el, care a hotărât de bună voie şi nesilit de nimeni că la noi îi e locul (se pare că stăpâna i-a murit de ceva vreme şi el n-a vrut să plece de-acasă până acum, cu toate că mai mulţi vecini au încercat să-l atragă). Zombie prindea şoareci, Figaro chiar şi păsări. Între timp nu mai prind decât castroanele cu crănţănele şi alte minunăţii, iar pentru şoareci am cumpărat „ciocolăţi”. Dimineaţa, Jinx (care doarme cu noi) iese afară, Zombie şi Figaro intră la somn. Seara – invers. Jinx a fost foarte pitoresc când ne-am mutat. Venise cu noi înainte o dată, în recunoaştere. A stat în lesă (prinsă de ham) şi ne-a enervat pe toţi: continuu încerca să intre în casă. În prima zi de locuire efectivă, a stat tot în lesă. A doua zi – liber, dar nu îndrăznea să iasă din hol. A treia zi însă a plecat în inspecţie prin curte şi grădină. După o săptămână deja umbla prin vecini. Era drăguţ că venea rupt de oboseală acasă şi dormea neîntors, fetele îşi ţineau pe el castronul cu mandarine. Motanul nostru orăşean însă nu ştia bunele maniere pisiceşti şi a cam încasat-o. Acum el e stăpânul între animale, ambalează, mârâie, se face omegă şi scuipă. Aştept cu interes momentul în care va fi detronat.

Avem şi doi câini – luaţi tot de la adăpost -, Castor şi Polux (recte Ticălosul şi Grasul). Grasul e într-o ureche la propriu, îi lipseşte pavilionul stâng şi adoră să plimbe bolovani. Cu cât e mai mare, cu atât mai bine. I-am adus mingi de diverse dimensiuni, i-am dat bucăţi de lemn, tot pietrele sunt mai faine. E un smiorcăit, se vaită de câte ori vrea atenţie şi nu i se dă. Castor e ticălos pentru că vrea fie să facă ordine în câinii din sat (aici se poartă câini de marcă incertă, cât pisicile, care tot ca ele prind şoareci), fie să înveţe căprioarele că locul lor e în pădure, nu în lizieră. Tot el este cel care evadează şi care a deschis şi poarta la început, el se amuză speriind pisicile, doar de amorul artei. Când i-am adus erau fascinaţi de spaţiul larg, trăiseră într-un padoc de 9 mp şi iniţial erau circumspecţi. S-au adaptat rapid şi, cum deschidea cineva poarta, ţâşneau lătrând încântaţi, doar-doar vor putea ieşi. Însă, exceptându-i pe ai casei, toţi închideau poarta rapid. Cred şi eu că nu-i prea ispititor să cochetezi cu două namile venind în viteză lătrând, fie şi a bucurie.

Ferma n-ar fi fermă (de parcă aşa e!) fără ceva dihănii care să dea carne, lapte, ouă, lână etc. Aşa că avem trei găini şi un cocoş („vă las, mamă, găini, că nu se lasă curtea goală!”), două porumbace (da, acum ştiu cum se cheamă, nu mai spun negre cu picăţele albe), una roşcată şi cocoşul tot cam roşcat. Au curtea lor (cam mare, dar în primăvară le trece), apărată de vajnicul macho-bird care sare pe mai toată lumea. Scot nişte sunete ciudate când te apropii de ele, mie îmi par prietenoase, nu-s chiar sigură, dar cred asta pentru că au început să mă tolereze, nu mai fug de mine, ba chiar uneori mă urmează. Acum sunt hrănite bine, în sensul că de două ori pe săptămână le punem muuult grâu, să le ajungă, plus în week-end ceva crudităţi gen varză. La început mâncau o dată pe zi, că după-amiază uitam să le dau să mănânce. Asta până am pus telefonul să sune. Apoi am găsit un recipient adecvat (plasticul de la o lampă dublă de neon) în care să le asigurăm hrana continuă. Cam atât despre animalele noastre.

Schimb confort urban pe libertate rurală (1) - foto

Schimb confort urban pe libertate rurală (1) - foto

Schimb confort urban pe libertate rurală (1)

De când mă ştiu am visat să am casa mea „pe pământ”, în niciun caz în oraş, mereu îmi spuneam: „când o să am eu casa mea...”. Uram copiii de la bloc care se plângeau că merg „la ţară” şi încercam să mă răzbun pe ei cutreierând coclaurile de la marginea oraşului şi prin pădurea Trivale. Până să intru la şcoală ştiam Trivalea până-n satele apropiate, până-n liceu bătusem la pas fiece străduţă a Piteştiului. Apoi am început să plec cu cortul la munte, de cele mai multe ori fără acceptul părinţilor (tata ar fi preferat, de multe ori, să mă ştie prin vreo discotecă, mai în siguranţă) şi aşa am cam bătut munţii din nordul judeţului la pas. Cred că m-am născut cu vocaţie de hoinar!

Peste ani am ştiut mereu că va veni şi vremea casei. Al meu soţ (născut şi crescut în oraş, cu ambele perechi de bunici locuind în oraş), şi el hoinar, dar nu din vocaţie, ci rebel autoeducat. Au apărut copiii („nu ne putem permite acum o navetă, şcoala la sat e exclusă, dar hai să-i ducem la munte, hai să le arătăm ţara la pas”), au ajuns la liceu şi… hai să căutăm casă.

Când e să-ţi vină vremea să faci ceva, clar îl faci, totul e să-ţi doreşti suficient de mult. Am găsit căsuţa, la 10 km de Piteşti, nu este ca-n visurile mele adolescentine (adică aşezată în mijlocul unui hectar de teren, cu pădure, poieni, apă curgătoare), sunt „doar” 1600 mp şi nu-i prin preajmă nici măcar o gârlă, dar este colţul meu de rai, colţul nostru de rai. Când a văzut-o prima dată, fiica mea cea mică a întrebat: „pot să nu mai plec de-aici?”

Cele trei luni care au urmat n-au fost aşa plăcute, vândut apartament, acte, bancă, drumuri, sute de cutii pe care am scris ce conţin, ne trebuie altă mobilă, transport… A trecut!

Cum este: o casă în marginea nicăieriului, în liziera unei păduri, înconjurată de livezi; primul vecin e cam la 150 m, când auzi o maşină ştii sigur că la tine vine. În orice parte ţi-ai arunca ochi, priveliştea este remarcabilă: în sus, pădurea pe care am văzut-o trecând din verde în galben-roşu-maro şi acum în alb, în jos – la picioarele tale, satul. Orizontul tot e ocupat să ne lumineze serile sosite-acum devreme: un brâu strălucitor din Podul Piscaniului până-n Piteşti, rivalizat slab de-o rază paralelă: Mioveniul.

Dimineaţa ne bem cafeaua uitându-ne pe geam la căprioare, am văzut iepuri jucându-se, chiar şi o vulpe, sunt vreo şase cuiburi de uli în lizieră, ne curtează o ciocănitoare, de restul păsăretului nu mai vorbesc pentru că nu ştiu cum se cheamă. Curte mare, chioşc-foişor (unde e şi hidroforul), lac/baltă de 7 m diametru înconjurat de sălcii (n-are apă), boltă de viţă, meri, pruni, vişini, gutui, zmeură, flori, muuulte flori.

Pot spune că avem ceva mai mult decât confortul minim pentru cineva născut-crescut pe asfalt, pentru care principala cultură agricolă e gardul viu, dacă nu betonul plantat mai nou pe fostele spaţii verzi - patru camere, bucătărie, loc de masă, baie, chiar şi beci. Am descoperit o invenţie minunată - hidroforul, care îmi dă o senzaţie de independenţă confortabilă -, boilerul pe lemne e un drăguţ, chiar şi când e posedat mai ceva ca-n familia Addams (asta dacă vreun jet de la duş ajunge pe el), boilerul electric e ca un fel de poliţă de asigurare - atâta timp cât există mă simt în siguranţă, că de folosit… încă nu.

Două bucurii şi-o tristeţe

Azi, la 12 - festin la Muzeul Judeţean Argeş: inaugurarea a două expoziţii permanente

Flori de mină - Comorile adâncului







După ce miile de ani depuse-n cuarţ m-au făcut să simt efemeritatea unei vieţi de om, trecem la lucruri mai pragmatice: banii chiar n-aduc fericirea?

Cabinet numismatic

Drum de întoarcere prin ‘907. Statuie. Steag pus pe soclul ei. Wow, dar ce mândreţe de culori: roz obosit, galben spic de secetă, albastru dubios. Să fie acesta oare un însemn statal?!?

Nedumerire

Suspiciunea mea sau realitatea competenţelor de criză mă fac să cred că-n zilele noastre locul implicit al scroafei e in copac?!?

Citadină

De-o viaţă locuiesc lângă Trivalea lui Minulescu. Când intri în cartier vezi pădurea. Înainte, între ea şi şosea era o pajişte pe care mereu vedeai copii. Însă pe la începutul anilor 90 a crescut, până lângă trotuar, o monstruozitate de zid de beton, înalt, ca de închisoare. Şi gri, deprimant de gri, pus acolo ca un mesaj subliminal: eşti un exemplar de serie, eşti în transă, eşti în transă, eşti în transă… La scurtă vreme pe el au început să apară inscripţii cu spray graffitti. De la feţe haioase la mesaje de susţinere pentru FC Argeş. Stângaci făcute, cu negru, cu roşu, cu albastru. Estetic vorbind, un dezastru, dar însufleţeau zidul. Nu mai era gri. Şi-apare, într-o zi, încă o inscripţie: „Trivale. Inră cine vrea, iese cine poate”. Cu negru. Constat lipsa „t”-ului şi mă revolt: nu-i grafie de clasele I-IV, chiar aşa, să mănânce litere?! De câte ori treceam prin zonă căutam involuntar inscripţia şi de fiecare dată mă indignam. Şi-apare un „t” cu albastru… Mai sus puţin, ca un semn de corectură… Să mă bucur?! Parcă n-am energia necesară. Doar constat.
Luni de zile n-am mai privit zidul. Ştiam că-i acolo, dar evitam să-mi îndrept privirea spre el: un zid între ochi şi pădure. Şi între zid şi pădure văd în primăvară o groapă imensă, apoi grămezi de fier beton, creşte o fundaţie maaaare – probabil pentru un bloc turn, răsar ziduri. Mda. S-a mai dus un petic de verdeaţă, au semănat „gri” şi acolo… Şi iar evit să-mi îndrept privirea încolo…
După-amiază de vară. Discuţii. „Bună ziua”, „Afară plouă”, „Mâine o sa fie cald”. „Nu mai e inscripţia cu «Intră cine vrea, iese cine poate»”. Tresar din lâncezeală. Nu mai e inscripţia??? La primul drum per pedes spre centru o caut. Este! Tot cu „t”-ul albastru! Mă bucur că este. De ce? Nici nu e gri, e scrisă şi corect.

Cu veselie şi umor despre moarte

Dumitru Augustin Doman ne prezintă, cu-n zâmbet hâtru-n colţul gurii, lângă pipă, o carte despre moarte; şi nu e prima pe-această temă, recidivează după volumul „Meseria de a muri”, apărut în 2001.
Dar „Moartea noastră cea de toate zilele”* e scrisă, contrar aşteptărilor, cu veselie şi seninătate, cu umor şi ironia caracteristică lui Dumitru Augustin Doman: „Patriotism? întreabă prietenul tău Teofil. Dacă mergi la înmormântarea ţării tale, dacă o accepţi şi dacă te porţi firesc şi în asemenea clipe, înseamnă că eşti patriot.”
Volumul e alcătuit din „bucăţele”, ca nişte hârtiuţe-maculator trecute „pe curat”: tablete, eseuri, uneori poeme în proză - toate de dimensiuni reduse -, confesiuni, observaţii şi aforisme, un jurnal de aforisme. „Nostalgia? Este dorul de moartea de dinainte de viaţă.” Între ele, dozate atent, sunt inserate citate care punctează şi dovedesc că autorul este un cititor rafinat. „Moarte second hand: «uşor e să mori în numele altuia.» (Virgil Mazilescu).”
Sunt flash-uri pe care pe cititorul e tentat să le recompună aleatoriu, cum ar aşeza piesele unui joc de puzzle din care, la final, oricum le-ai pune, apare aceeaşi imagine, aceeaşi carte. „Moartea noastră…” suscită interesul, se citeşte cu plăcere, uşor, fără a fi o lectură uşurică; e o carte de re-citire, de meditare, cu avantajul că poate fi începută de oriunde şi terminată oriunde.
Moartea, eroina principală, apare în numeroase înfăţişări şi-i e alături autorului, care o contemplă sistematic, în fiece zi, peste tot. „Ne iubeam în camera înaltă şi luminoasă. Alene ne mângâiam şi ne iubeam în trei: noi doi şi moartea. Până când moartea ne va despărţi? Nu, până când moartea ne va uni pe veci. În amiaza de august, în camera înaltă şi orbitor de luminoasă, ne iubeam în trei: noi doi şi moartea.”
Dar nu este pierzare, exitus, ci reprezintă cele două capete ale vieţii, este arcana 13 din tarot, simbolizând ruperea de trecut şi începerea unui ciclu nou. „Nostalgia? Este dorul de moartea de dinainte de viaţă.”
„Moartea noastră…” are pe copertă un verde luxuriant, de viaţă, iar volumul este o pledoarie pentru a ne face răstimpul între două morţi mai frumos.

* Dumitru Augustin Doman - „Moartea noastră cea de toate zilele”, Editura Timpul, Iaşi, 2008

Cinism? Sfidare? Discriminare?

Fotografia e facuta la Primaria Curtea de Arges, intarea din partea stanga a cladirii. De obicei respectiva intrare e incuiata. Daca o persoana in carucior reuseste totusi sa intre in primarie, ajunge intr-un hol unde nu exista niciun ghiseu si evident n-o intreaba nimeni de sanatate. Asta daca are o buna deprindere a manevrarii vehiculului,sa poata merge numai pe doua roti, ca rampa e construita... "ca sa fie, ca se cere", utilizabila oricum nu e.
Pe dom' primar am vazut pe siteul primariei ca-l cheama NICOLAE DIACONU. Probabil a mostenit soneria de la predecesorul sau Nicut, dar cele 5 luni trecute de la "intronare" nu-l scuza...