Mamifere.Poze

Bună dimineaţa!

Poze de spuse argumentatorii

Schimb confort urban pe libertate rurală (30). Variaţiuni în decor

Acasă lucrurile se schimbă într-un ritm ameţitor, de la o seară la alta se întâmplă ceva, totul e în permanentă schimbare şi motive de mirare apar la tot pasul.
Drumul e în continuare prost, dar practicabil, pe el curge zglobiu un izvor şi tot pe el cresc obstacole când nu te aştepţi, curtea e cam verde, lacul – cam gol, însă e străjuit falnic de nenumărate, înalte şi mult-prea-dese sălcii. Pădurea se schimbă continuu, au înflorit salcâmii, s-au scuturat, sânzienele au îngălbenit liziera, teii te ameţesc. Tot ameţitori au fost cei vreo 70 de bujori care acum s-au scuturat şi-n preajma lor au înflorit nişte chestii albe moştenite care, după ce că-s urâte, nici nu miros cine ştie ce. Dar căpşunele (care şi ele se află tot în grădina de flori, lângă leuştean) sunt şi frumoase, şi gustoase şi mai şi miros tare bine.
Trandafirii înfloresc în nenumărate nuanţe de roşu şi roz, pălesc şi la final Ana se face Morticia Addams şi-i taie. Apoi pune „recolta” într-un castron cu apă, în chioşc, unde sunt şi restul de bujori cazaţi într-o găleată albastră, lângă hamac. Varza sinucigaşă încă trăieşte, dar o mănâncă nişte cevauri, încă nu le-am văzut, plăntuţele puse de noi cresc în mod miraculos şi lângă ele, pe derulare rapidă, şi buruienile. De ce oare bălăriile cresc mai repede decât plantele folositoare omului?
Am găsit plicurile cu seminţe care se ascunseseră: erau, previzibil, în cutia cu ceaiuri; şi se pare că am găsit oameni în curte/grădină, un nene de 71 de ani şi sora lui; deocamdată n-au început jobul, dar avem promisiuni ferme pentru sâmbătă; aşa să fieeee!
Prunele, ca şi merele, cresc în sus, copacii sunt plini de fructe, dar în ritmul în care cad vor produce doar umbră în curând, vişinele încep să se coloreze, brăduţul de Crăciun e plin de muguri şi-l suspectez că e molid argintiu (o fi existând aşa ceva?).
Am încercat o negociere cu secera – a venit de curând în curte şi-am vrut să-i fac o primire amabilă -, n-a prea mers, are tendinţa să mă atace, dar oricum e mai decentă decât sapa. Mai nou avem şi furcă, ce fel de oameni gospodari am fi noi fără furcă? Oare cum am trăit până acum?! Evident că n-am folosit-o, că n-am avut la ce, dar e frumuşică.
Hades a început să se joace, citeşte mărunt şerveţele de hârtie şi mânuşi de cauciuc, aleargă nuci şi mingi până le prinde şi le duce la el în căsuţă; a cam devenit un fel de sonerie, nu mişcă nimeni şi nimic fără ca el să semnalizeze sonor. Jinx tot prinde cârtiţe şi şoricei, mă tot întreb cum reuşeşte astă performanţă motanul urban cu clopoţei la gât, găinile sunt grase şi obraznice, mănâncă fericite ouă asezonate cu suplimentul de calciu Purina pe care îl au în fiecare zi şi-s aşa de blege că trebuie să fim atenţi să nu le călcăm. Paradoxal, constat că nu avem ţânţari, doar ceva muşte bezmetice şi nenumărate alte zburătoare care roiesc pe lângă becuri şi-n zonele limitrofe, tratate generos cu insecticid.
Am primit un aspersor camuflat în fluture bezmetic, care face opturi rotite-n infinit în funcţie de presiunea apei, de cheful lui şi de alte chestii aleatorii, element necesar creării de curcubeie: când razele soarelui pică într-un fel, ţii fluturele pe poziţie fixă şi, miracol, apare curcubeul tău personal…
Pe seară, satul are sporturile sale locale, încep cal racing-ul şi bycicle race-ul cu burtă şi chelie; ciclismul mai poate fi practicat şi de copii, caz în care picioarele trebuie obligatoriu cocoţate pe cadrul bicicletei. Viteza recomandată – max 30 km/h, şi asta doar pentru cunoscători.
Ultima realizare de care-s tare mândră: avem bibliotecă. Fosta cameră de zi este acum casa cărţilor. Încăperea a fost gletuită zugrăvită drăgălită şi are un coş de sobă (cu uşiţă) nou şi frumos făcut de domnul meu. Tot Răzvan a făcut şi rafturile – până acum vreo 17 m – iar eu am contribuit cu aranjarea cărţilor. Eram precum un copil în magazinul cu jucării, a fost de-a dreptul un festin, avem cărţi la îndemână! Canapea, două icoane negre, măsuţă cu DEX DOOM, coli, ustensile de scris şi un lampadar. Mai sunt câteva cutii nedesfăcute, dar şi rafturi mai sunt de montat. Ca ornament avem una bucată motan Zombie, fascinat să stea pe un anume raft. Avem bibliotecă!

Între blestemul de părinte şi moştenirea genetică (16). Apendicita

A urmat operaţia de apendicită, la 10 ani. 22 decembrie, vacanţă şcolară, iarnă, mirosea a „sărbători fericite” peste tot. Vorbesc cu Ana la telefon pe la 11 am:
- Ce face Miruna?
- Doarme.
- Doarme???
- Da, a plâns până a adormit, c-o durea burta.
Dimineaţa o lăsasem dormind. Plec în trombă – când Miruna plângea clar nu era de glumă -, mergem la medicul de familie, ne trimite la urgenţe-chirurgie.
Medicul de-acolo vrea s-o interneze ca să o opereze „zilele următoare”, eu îi spun că trebuie să mergem acasă să facem un duş şi să ne luăm jucăriile necesare, el comentează, dar plecăm şi ne întoarcem peste vreo două ore. Nu se aştepta să mai venim, că „de sărbători oamenii nu-şi aduc copiii la spital”. Analize, perfuzii, antibiotice. Ce-am văzut în acele zile la spital… Copii aduşi cu septicemie, în comă, cu peritonite – pentru că părinţii şi-au spus „lasă că-i trece c-un algocalmin şi mergem după sărbători, că şi-aşa nu le face nimeni nimic acolo în perioada asta”.
Pe 24 decembrie dimineaţa, acelaşi medic îmi face o propunere:
- E copil, trebuie să stea lângă brad. Mergeţi acasă, aveţi mare grijă de ea şi ne vedem pe 27 dimineaţa dacă nu se plânge de dureri până atunci.
A venit Moş Crăciun, au fost colindători, Miruna a ţinut cu stricteţe regimul recomandat, dar pe 26 decembrie, la primul „mă doare”, am fost la spital cu brad împodobit cu tot. De Crăciun fusese acasă şi pentru mine era o mare bucurie că i-am putut oferi asta.
Iar perfuzii, iar antibiotice să scadă numărul de leucocite, pe 29 decembrie pe la 11 – operaţia. La 13,30 stătea turceşte în pat şi spunea:
- Fi-mi-ar scârbă, în viaţa vieţilor mele nu mai fac operaţie de apendicită!
- Stai liniştită că n-ai decât un apendice, n-ai cum să mai faci o altă operaţie!
La 17,00 se spăla pe dinţi, seara ne plimbam prin reanimare, pe 31 am mers acasă. Pe 3 ianuarie iar la spital, fire scoase şi în două săptămâni era la şcoală. Ca să nu mai alerge ca bezmetica, să nu se mai urce cine ştie pe unde, i-am spus că timp de un an riscă, făcând efort, să se-aleagă cu o ocluzie intestinală (îi povestisem cu ceva vreme înainte ce înseamnă şi tare scârbă îi fusese). După vreo cinci ani:
- N-am vrut să (…ceva, nu mai ştiu ce) ca să nu fac ocluzie.
- Nu făceai, ţi-am zis eu aşa ca să te mai potoleşti.
- Adică m-ai făcut UN AN să stau ca o babă, fără să fie nevoie???...

Constatare

Zilele trecute m-a speriat zgomotul unei maşini de găurit: în blocul din apropierea biroului cineva „amenaja” ceva, fapt absolut banal de care eu uitasem, aşa că am tresărit zdravăn. De o jumătate de an nu mă mai bucur de aste binefaceri ale traiului în comun şi mă mir cum o viaţă nici nu le-am remarcat. Da, auzeam iniţial bormaşina, îmi spuneam ceva de gen „îşi schimbă cineva gemurile” şi-apoi intra în fundalul sonor. N-am simţit mirosul de canal care învăluie cartierele, smogul pe care-l văd din curte plutind peste oraş, praful care sufocă plămânii, n-am văzut decât rar că asfaltul arde, că oamenii sunt încruntaţi. Nu pot să spun că îmi făcea plăcere, dar nici nu mă prea deranja când cineva îşi repara maşina în faţa gemului meu şi intrau gaze de eşapament în casă, când măturătorii trânteau noaptea mesele în piaţă şi ziua conteinerele metalice, când poliţistul comunitar plătit să păzească linişte vorbea tare la staţie cu vreun coleg, la 3 dimineaţa – mi se păreau normale. Mă deranjau, ce-i drept, manelele, grătarele făcute în faţa blocului, înjurăturile în noapte, lenjeria intimă întinsă la uscat între blocuri şi mâncatul de seminţe pe băncile din faţa scărilor.
Acum maşina de găurit o aud numai când o foloseşte domnul meu, niciodată la ore inoportune, mirosul care mă învăluie e de pământ reavăn, de verde, deasupra-i cerul niciodată întunecat, chiar şi când sunt nori, plămânii nu se mai satură de pădure, oamenii îţi răspund zâmbitori la salut, şi nu-i cunoşti, şi nu ştiu cine eşti, în casă intră miros de tei şi de salcâm, zgomotele nopţii sunt calde şi pline de viaţă, rar, de la vreo nuntă, se-aude muzică populară, mirosul de grătar vine numai din locul şi în timpul hotărât de noi, iar seminţele nu mai există deloc.
Parcă brusc mi s-au deschis ochii şi constat contrariată că mă protejam prin autocenzură. Era, ştiu, un mod de adaptare la mediu. Dar pentru ce?!?
Una lume mă întreabă cum de-am putut pleca din oraş. Eu mă întreb cum de-am putut sta acolo atâta vreme. Probabil pentru că abia acum mi-a venit vremea.

Între blestemul de părinte şi moştenirea genetică (15). Atipicele boli ale copilăriei

N-a fost un copil bolnăvicios Miruna. Nici clasicul roşu-n-gât nu l-a făcut, bolile copilăriei (rubeolă, rujeolă, varicelă) le-a făcut în regim „repede înainte”, de-am avut noroc să-i observ erupţiile. Din când în când mai agăţa câte o laringită şi, după ce c-avea ea vocea gravă, glasul îi suna ca al unei răţuşte. Noi ne amuzam, ea se supăra…
Însă am ajuns cu ea la spital de mai multe ori. Prima dată – pe la vreo 2 săptămâni, ca să vedem de ce plânge (şi-am aflat că e un copil cu o hiperactivitate kinetică), apoi la un an şi-un strop, când aproape că şi-a retezat un deget cu… caloriferul electric. Caloriferul era pus ager la marginea unei servante, nu-l mai foloseam decât seara. Era mare şi greu, în nici un caz nu mi-aş fi închipuit că-l poate mişca. Ei, a putut, mai mult, şi l-a trântit pe degetul respectiv. Operaţiune derulată în mai puţin de un minut. I-am înfăşurat mâna într-un prosop, am pus pe ea o broboadă din lână (moştenire de familie), am luat-o în braţe şi în 10 minute, cu taxiul, eram la spitalul de pediatrie. Medicul m-a lăudat pentru promptitudine, i-a dezinfectat rana, i-a făcut o injecţie, a pansat-o şi în următoarea săptămână am fost cu ea zilnic la spital, dar a scăpat de cusut. Degetul s-a vindecat frumos, fără cicatrice, şi alte complicaţii n-a avut. Am avut în schimb eu, că plecasem în tricou, vestă, papuci – aşa eram în casă - iar afară era zăpadă.
Altă dată constat, când o pieptănam, că-i cad smocuri mari de păr. Pe scalp – nicio iritare. Mergem la dermatolog: o zoonoză. De unde? De la băgatul capului în găurile de aerisire de sub bloc, în căutarea pisicilor. S-a rezolvat cu aplicat de soluţii şi creme vreo trei săptămâni. Apoi a agăţat un virus pentru negi, dar a fost tare cuminţică la cauterizări.
Pe la vreo 8 ani, sare fata mea de la vreo doi metri înălţime pe o scândură şi se propteşte într-un cui. Avea pantofi sport Training, cu talpă zdravănă, că altfel cred că i-ar fi trecut complet prin talpă. Efecte – trei săptămâni a stat cu piciorul pansat şi nu a avut voie să calce pe el.
Apoi face o mândră alergie care se manifesta ca purpura trombocitară (numai ideea de risc de hemoragie cerebrală… iacs). Investigaţii la greu, zile în şir pe la spital, analize. Din fericire e doar o alergie (a păstrat-o fata!) la nu se ştie ce, dar ştim cum se scapă repede de ea.
Evident că de fiecare dată am ajuns numai la urgenţe şi de preferinţă în week-end, iar oamenii începuseră s-o cunoască pe-acolo. Frumos a fost când a recunoscut-o un medic; cum a văzut-o, a întrebat-o:
- Ce faci, Miruna, ţi-era dor de noi?
Era a treia gardă în care-i venea Miruna.

Noi nu suntem normali, ceea ce vă dorim şi dumneavoastră - 5

Ştiu că în viaţa fiecărui bărbat există un locşor plin cu cabluri şi sârme, ca atare prietena lui Remus e o lumină electrică brunetă cu cracii lungi. Lui Romulus nu prea-i place asta, aşa că hotărî să se distanţeze de situaţie. Făcu doi paşi în dreapta, doi în stânga, apoi ţop-ţop-ţop în faţă, şi tot aşa până ajunse pe malul râului. Scoase din buzunar un compas şi, cu migală şi limba scoasă-n colţul gurii, desenă un cerc de prieteni. După ce-şi termină resursele de expresivitate, care, după cum se ştie, nu sunt regenerabile în perioadă scurtă, luă cele 78 de rune de malahit pe care le avea în buzunarul interior al halucinaţiei lui Remus şi se întrebă: cine e Adela Popescu??

Romulus şi Remus au ieşit azi în oraş, la spitalul de vise; aici poţi avea tot ce-ţi doreşti. Iei loc la o masă şi-aştepţi întâi răsăritul, apoi maxi-taxi-ul de Mioveni, care împroşcă cu apă sfinţită, în numele lui Dumnezeu, toate vietăţile. După ele sigur vine ospătarul; aruncă mai multe priviri şi, după ce rămâne fără niciuna, cântă.
Când ospătarul îi întrebă pe trepte şi pe note dacă poate să ia comanda, Remus se înfurie şi-i spune răstit s-o lase unde e. Romulus se emoţionă cu gândul la biata comandă şi plânse ca la „Puiul” lui Brătescu Voineşti, neştiind ce va fi după internet, că, după mine - potopul, oricum.

Cafea şi miros de cereale

Dimineaţă devreme, afară, în faţa bucătăriei, când abia se schimbase ora şi nu reuşeam să mă trezesc. Cafeaua, ţigara, apoi pregătit masa de dimineaţă „băieţilor”, cei doi câini adoptaţi de la un adăpost de animale (Hades a venit mai târziu).
Simt un miros cunoscut, îmi freamătă nările… Cereale! Cereale cu lapte! Sau fără lapte, dar sigur cereale. Caut să identific sursa, intru în casă. Zadarnic. În bucătărie nu era nimeni şi parcă şi mirosul se atenuase. Ies dezamăgită, le duc băieţilor mâncarea şi-mi continuu cafeaua.
Mă trezesc până la urmă. Iar miros de cereale! De unde? Adulmec şi ajung la sursă: un sac cu tărâţe de grâu. Băieţii au fost obişnuiţi la adăpost ca în mâncare să aibă şi tărâţe, motiv pentru care le cumpărasem şi noi.
N-aveam idee de cum miros tărâţele, pentru mine aceea era aroma cerealelor pentru mic dejun. Acuma ştiu.

Schimb confort urban pe libertate rurală (29). Universal 650 şi ceva în plus

În colţul nostru de rai, avem noi tot felul de activităţi utile: uneori jucăm Renţ, Whist, Canastă, Yams sau o tentativă de Bridge, alteori una lume se bate cu apă, uneori avem musafiri dragi – duminica, vizite de relaxare; sâmbătă, vizite active, cine vine intră în grădină -, alteori facem lecturi publice. Oricare ar fi activităţile noastre productive, se fac în patru – efectivul complet al familiei –, la care frecvent se adaugă cele şase mamifere din dotare:
• Jinx. S-a adaptat de minune, uneori doarme noaptea afară, şi mai dese ori - în patul din dormitor, unde cu responsabilitate îşi curăţă noroiul dintre pernuţe. E singurul care se joacă cu adevărat, vânează tot ce poate şi se laudă în fel şi chip cu asta. Nu stă la periat, mârâie, ambalează şi mai şi zgârie (sau muşcă, în funcţie de chef) dacă insistăm. Se aleargă a joacă cu Hades şi cu Zombie, îl atacă serios pe Figaro.
• Zombie e un răsfăţat jucăuş şi-un vorbicios, nu poţi să discuţi şi tu ca omul, nici măcar la telefon, că se bagă el în vorbă. Prinde greu şi uită repede, degeaba-l cerţi şi-l dai afară, în două minute vine şi cere să fie iubit, mai ales când Ana nu e acasă.
• Figaro umblă când şi unde vrea el, apoi vine acasă pentru porţia de iubăreală, îi plac cartofii fierţi şi pateul cu pâine, mâncarea specială pentru pisici nu prea-l atrage. Noaptea bântuie el ştie pe unde, ziua doarme pe canapea în extindere sau pe fotoliu în locul de masă.
• Castor e în continuare un ticălos exploatator, speculează tot ce poate, nu stă la periat, nici la scos căpuşe, trebuie să-l vânăm. Se joacă numai ca să-i strice ploile lui Polux şi numai cu jucăria pe care o are acesta din urmă în gură.
• Polux mai nou are reumatism, ceea ce nu-l împiedică să se joace, să care pietre din şi în curte, în plus îi oferă suplimentarul prilej de-a cerşi atenţie. Când îi dau pastilele face câte-o moacă oropsită, cu ochi trişti, apoi se îndepărtează şchiopătat şi, când crede că nu-l văd, scuipă din pastile.
• Hades a început să latre cu băieţii (Castor şi Polux, că restul sunt mâţe care au prostul obicei de-a nu lătra, chiar dacă-s tot băieţi), citeşte mărunt-mărunt şerveţele de hârtie, şi-a extins zona sigură şi a început să colcăie. Acum se joacă cu Jinx pe şi prin vastele mele culturi agricole, când şi când se dă prins şi stă la mângâiat. Continuă să aibă o problemă cu Răzvan şi cu toţi bărbaţii pe care-i vede, dar ştiu eu c-o să-i treacă în timp.
Găinile mele buimace nu mai pot fi diferenţiate de cele făţoase ale lui Răzvan, acum toate au inflaţie de pene şi-s grase, nu mai mănâncă toate ouăle, ci sunt selective şi ne lasă şi nouă, probabil ce nu îndeplineşte standardul lor de calitate. Dorm noaptea, dar tot naive au rămas: vin în fugă cum te văd, te ciugulesc de picioare şi trebuie să ai grijă să nu le calci.
Domnul meu a comis un triplex pentru iepuri, asta acum ceva vreme, iar joi şi-a adus pet-urile: doi iepuraşi de sex incert, unul maro-roşcat, ca iepurii sălbatici, şi unul gri, plus o „ea” gestantă, de-un gri straniu bătând în negru. Iepurii vor fi animalele lui de companie, că eu abia am depăşit faza la care puneam mobilul să sune să nu uit să le pun mâncare găinilor. Am depăşit-o e un mod a spune: le-am cumpărat recipiente speciale care se umplu de două ori pe săptămână, operaţiune pe care o executăm toţi patru, în funcţie de cine are chef sau „sector”. Dar e de bine că acum îmi amintesc zilnic de existenţa lor.
Cotele apelor lacului sunt schimbătoare în funcţie de ploi şi de chef, broscuţele cred că-s în vacanţă pentru moment, drumul e practicabil (cel puţin era când am plecat eu de-acasă, că oricând poate să crească pe el un stâlp electric, o grămadă de nisip la poarta preotului, o baracă din tablă, un tractor sau alte minuni ale naturii rurale), curentul nu se mai opreşte, netul tot prost a rămas, că n-au mărit indivizii banda, cum cu onor promiseseră în noiembrie.
Seara se lasă galeş când soarele dispare în pădure, mirosul de salcâmi şi de tei e înnebunitor şi netul se deconectează duios. Apoi păsările intonează o rugăciune.