joi, 5 mai 2011
miercuri, 4 mai 2011
Schimb confort urban pe libertate rurală (120). Consideraţii şi răutăţi
Ploile din ultima vreme au făcut ca totul să miroase într-un mare fel (expresia Mikkăi), verdele îmi inundă porii şi mă trezesc mereu cu fruntea destinsă şi cu un zâmbet uşor pe chip; cât de puţine lucruri ne trebuie ca să fim fericiţi… De-ar fi după mine, n-aş mai pleca de-acasă, în câteva ore se schimbă multe în grădină şi tare frustrant e că nu pot să urmăresc creşterea plantelor cum mi-ar fi drag; asta este, accidental avem nevoie de un venit pentru a trăi. Încerc să mă încarc câte puţin zilnic: simpla plimbare de „inventar ce-a mai crescut” sau zece minute de scos bălării, tăiat florile trecute deja sau pus un sprijin unei plante, udat pământul când îl văd însetat sau afânat pe porţiuni mici, când o cere - gesturi mici, dar tare eficiente pentru liniştea mea.
Revenind la pragmatismul uzual, a venit nea Costică şi ne-a arătat cum trebuie săpaţi căpşunii (el a început, eu am terminat), a completat rândurile cu stoloni, i-a arătat domnului meu cum se curăţă via (cu explicaţii amănunţite). Am eu impresia că vrea să ne îndrume cum să ne descurcăm singuri, dar nu ştiu cum o vom face când avem atât de puţin timp disponibil; oricum, şi faptul că voi şti ce trebuie făcut va fi o mare realizare, măcar dacă aducem oameni la muncă să am idee ce să le cer. În rest, am toaletat forsiţia şi iasomia de iarnă ca să se îndesească, am scos plantele de ghiveci afară, pe suportul măreţ, pentru că domnul Jinx a „confundat” unul dintre lămâi cu litiera lui cu nisip. I-am schimbat bietului lămâi ghiveciul, pământul, să vedem ce va fi, că pe Jinx nu-l pot schimba. Dar am putut să-i stric una din marile plăceri: sferele din cristal, pe care le dărâma ca sancţiune când nu voiam noi să facem ce ne cerea el, puse pe un raft în bibliotecă, au fost mai nou mutate între geamuri, pe tocul interior al ferestrei dintre extindere şi hol. Sferele arată fain acolo şi-i delicioasă indignarea motanului negru care priveşte la ele de pe trepte, frustrat, fără să le poată atinge. Păi ce, numai el să aibă răutăţi?
Revenind la pragmatismul uzual, a venit nea Costică şi ne-a arătat cum trebuie săpaţi căpşunii (el a început, eu am terminat), a completat rândurile cu stoloni, i-a arătat domnului meu cum se curăţă via (cu explicaţii amănunţite). Am eu impresia că vrea să ne îndrume cum să ne descurcăm singuri, dar nu ştiu cum o vom face când avem atât de puţin timp disponibil; oricum, şi faptul că voi şti ce trebuie făcut va fi o mare realizare, măcar dacă aducem oameni la muncă să am idee ce să le cer. În rest, am toaletat forsiţia şi iasomia de iarnă ca să se îndesească, am scos plantele de ghiveci afară, pe suportul măreţ, pentru că domnul Jinx a „confundat” unul dintre lămâi cu litiera lui cu nisip. I-am schimbat bietului lămâi ghiveciul, pământul, să vedem ce va fi, că pe Jinx nu-l pot schimba. Dar am putut să-i stric una din marile plăceri: sferele din cristal, pe care le dărâma ca sancţiune când nu voiam noi să facem ce ne cerea el, puse pe un raft în bibliotecă, au fost mai nou mutate între geamuri, pe tocul interior al ferestrei dintre extindere şi hol. Sferele arată fain acolo şi-i delicioasă indignarea motanului negru care priveşte la ele de pe trepte, frustrat, fără să le poată atinge. Păi ce, numai el să aibă răutăţi?
marți, 3 mai 2011
Schimb confort urban pe libertate rurală (119). Închiderea sezonului de seminţe, deschiderea celui de răsaduri
Tare mă bucur de creşterea temperaturilor, de ploaie, de verdele ce-mi inundă ochii din toate părţile acasă! Liziera e de vis, a înflorit liliacul şi miroase divin, florile de la pruni şi vişini s-au scuturat, dar merii sunt o nebunie, via creşte roz peste noapte, pe furiş, trandafirii şi pomişorii plantaţi acum două săptămâni au deja frunzuliţe, căpşunele înfloresc cochete, lalelele încă sunt frumoase, dar le mănâncă cineva, ca şi pe crini: văd planta ofilită şi, când pun mâna pe ea, iese tăiată de sub nivelul pământului. Nucul s-a împodobit cu mâţişori, brânduşele s-au pus gospodăreşte pe înflorit, că aşa trebuie în mai, arţarul creşte ca nebunul, în frunze roşii, în frunze verzi; e straniu cum arată, dar vreau să-i las o creangă cu frunze verzi, să fie bicolor, ca merii cu două altoiuri de la Bakker.
Am plantat rododendronul (cu instrucţiunile de la phlox listate, mulţumesc, phlox) fix în locul în care era călinul, pe care a trebuit să-l mutăm lângă poarta de la intrare, că aşa se întâmplă când pui diverse ca înecatul, pe unde apuci, din bucuria de a planta tu cu mâinile din dotare. Am mari emoţii pentru rododendron, terenul nostru e argilos, apa - calcaroasă… ce-o fi o fi. Plantarea lui a avut ca efect secundar facerea zob a gazonului proaspăt apărut, dar nu se pune; acum continuăm brainstormingul să vedem unde împământim smochinul.
Am terminat colecţia de plicuri cu seminţe de flori, le-am pus pe unde mi-a tunat şi unde am găsit o bucăţică de teren liber – vedem noi câte şi unde vor ieşi, că iar m-au enervat pretenţiile de pe plicuri, aşa că nu le-am mai citit. Seminţele puse la final de martie au apărut, sunt acum plăntuţe cu două frunze, mici, dar viguroase; asta când nu sapă Jinx în ele, că-i place cum e mărunţit pământul acolo. Gata cu florile pe anul acesta, trecem deja la chestii mai serioase: am pus şapte castraveţi cu araci cu tot, nouă cuiburi de roşii (trăiască sor’mea), un pliculeţ de mazăre şi am început vajnica luptă cu bălăriile crescute printre plantele folositoare omului; evident, lupta cu duşmanul pe care îl recunosc, că nu mai risc, ca anul trecut, să smulg plante necunoscute care s-au dovedit a fi cimbru.
Domnul meu s-a jucat cu motocoasa şi a tuns mai bine de jumătate din bălăriile din perimetrul exterior al gardului, că deja începuseră să se insinueze parşiv printre uluci, prilej cu care a descoperit un muşuroi de furnici negre cu roşu cât o colină – înalt de vreo 60 cm, cu diametru de peste un metru, cam la 2 m de gardul nostru din grădină. N-avem idee dacă ar trebui să facem ceva împotriva furnicilor şi dacă da cum să procedăm.
Pe final, doamnelor şi domnilor, omologăm oficial un nou record în materie: într-o singură zi, cele şase găini ale noastre au făcut cinci ouă! Aplauze, vă rugăm.
Am plantat rododendronul (cu instrucţiunile de la phlox listate, mulţumesc, phlox) fix în locul în care era călinul, pe care a trebuit să-l mutăm lângă poarta de la intrare, că aşa se întâmplă când pui diverse ca înecatul, pe unde apuci, din bucuria de a planta tu cu mâinile din dotare. Am mari emoţii pentru rododendron, terenul nostru e argilos, apa - calcaroasă… ce-o fi o fi. Plantarea lui a avut ca efect secundar facerea zob a gazonului proaspăt apărut, dar nu se pune; acum continuăm brainstormingul să vedem unde împământim smochinul.
Am terminat colecţia de plicuri cu seminţe de flori, le-am pus pe unde mi-a tunat şi unde am găsit o bucăţică de teren liber – vedem noi câte şi unde vor ieşi, că iar m-au enervat pretenţiile de pe plicuri, aşa că nu le-am mai citit. Seminţele puse la final de martie au apărut, sunt acum plăntuţe cu două frunze, mici, dar viguroase; asta când nu sapă Jinx în ele, că-i place cum e mărunţit pământul acolo. Gata cu florile pe anul acesta, trecem deja la chestii mai serioase: am pus şapte castraveţi cu araci cu tot, nouă cuiburi de roşii (trăiască sor’mea), un pliculeţ de mazăre şi am început vajnica luptă cu bălăriile crescute printre plantele folositoare omului; evident, lupta cu duşmanul pe care îl recunosc, că nu mai risc, ca anul trecut, să smulg plante necunoscute care s-au dovedit a fi cimbru.
Domnul meu s-a jucat cu motocoasa şi a tuns mai bine de jumătate din bălăriile din perimetrul exterior al gardului, că deja începuseră să se insinueze parşiv printre uluci, prilej cu care a descoperit un muşuroi de furnici negre cu roşu cât o colină – înalt de vreo 60 cm, cu diametru de peste un metru, cam la 2 m de gardul nostru din grădină. N-avem idee dacă ar trebui să facem ceva împotriva furnicilor şi dacă da cum să procedăm.
Pe final, doamnelor şi domnilor, omologăm oficial un nou record în materie: într-o singură zi, cele şase găini ale noastre au făcut cinci ouă! Aplauze, vă rugăm.
luni, 2 mai 2011
Schimb confort urban pe libertate rurală (118). Primele răsaduri de roşii
Vine săptămâna trecută domnul meu mândru cu nişte brazde în care erau plăntuţe de roşii; mici, pricăjite, cam decolorate.
- Ce marcă sunt?
Ridică din umeri, apoi se repliază:
- Da, dar îs semănate în câmp şi crescute afară, sunt călite şi sănătoase!
- Da, dar trebuie plantate AZI, că până sâmbătă nu rezistă, zic eu, care numai chef de pus roşii n-avem.
Purcedem la plantat – implicarea sa în operaţiune l-a surprins foarte tare, el neavând nimic în comun cu grădina, dar nici împotrivă, ce-i drept -; pământul era uscat iască, udă, mai stai, udă iar, ia o pauză, udă. Ajunge la o formă relativă care permitea, cu ceva efort, mutarea plăntuţelor.
Îl invit pe R. la o colaborare cu sapa în scopul creării unor şanţuri de plantare.
- Da, dar eu nu ştiu cum!
- Şi ce, crezi că eu ştiu?
- Da, dar tu ai pus şi anul trecut.
- Multe am făcut eu anul trecut, aşa că e normal să nu mi le amintesc pe toate!
Îmi vin în minte imagini de acum un an: copilul nr. 1 şi cu mine, cu colile A4 listate de pe net care conţineau instrucţiuni de plantare.
- Trebuie să facem cuiburi. Tu faci cuiburi, eu pun plăntuţe.
- Aham, mă aprobă domnul meu nivelând pământul ca pentru un strat de ceapă.
Şi aşa a rămas – sub formă de strat. Am pus 11 grupuleţe de plante – s-a plictisit R. -, iar roşiile suplimentare le-am plantat buchet în două cuiburi. Vedem noi ce-o să se întâmple, startul la colecţia de răsaduri nu s-a dat încă; dar am făcut primul pas într-o direcţie programată: l-am „convins” pe domnul meu să intre în grădină şi altfel decât la plimbare. „Da, dar”-ul n-a ajutat de astă dată. În fond, primul pas e cel mai greu.
- Ce marcă sunt?
Ridică din umeri, apoi se repliază:
- Da, dar îs semănate în câmp şi crescute afară, sunt călite şi sănătoase!
- Da, dar trebuie plantate AZI, că până sâmbătă nu rezistă, zic eu, care numai chef de pus roşii n-avem.
Purcedem la plantat – implicarea sa în operaţiune l-a surprins foarte tare, el neavând nimic în comun cu grădina, dar nici împotrivă, ce-i drept -; pământul era uscat iască, udă, mai stai, udă iar, ia o pauză, udă. Ajunge la o formă relativă care permitea, cu ceva efort, mutarea plăntuţelor.
Îl invit pe R. la o colaborare cu sapa în scopul creării unor şanţuri de plantare.
- Da, dar eu nu ştiu cum!
- Şi ce, crezi că eu ştiu?
- Da, dar tu ai pus şi anul trecut.
- Multe am făcut eu anul trecut, aşa că e normal să nu mi le amintesc pe toate!
Îmi vin în minte imagini de acum un an: copilul nr. 1 şi cu mine, cu colile A4 listate de pe net care conţineau instrucţiuni de plantare.
- Trebuie să facem cuiburi. Tu faci cuiburi, eu pun plăntuţe.
- Aham, mă aprobă domnul meu nivelând pământul ca pentru un strat de ceapă.
Şi aşa a rămas – sub formă de strat. Am pus 11 grupuleţe de plante – s-a plictisit R. -, iar roşiile suplimentare le-am plantat buchet în două cuiburi. Vedem noi ce-o să se întâmple, startul la colecţia de răsaduri nu s-a dat încă; dar am făcut primul pas într-o direcţie programată: l-am „convins” pe domnul meu să intre în grădină şi altfel decât la plimbare. „Da, dar”-ul n-a ajutat de astă dată. În fond, primul pas e cel mai greu.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)
:-D
