Îmi scrie un cititor fidel al blogului – pentru că eu am numai cititori fideli, nu-i așa? - că am pagerank de 3 și aș avea mai mare dacă în blogrollul meu n-ar fi atâtea pagini de rang mic. Așa, și? Păi... ar trebuie să scot linkurile către pagini cu pagerank mai mic, cum ar fi x, y, z, care au doar 1. Da' de ce? Păi... am și listare pe tehnocrati. Și asta e de bine? Păi... a văzut el nu știu unde că am o medie de peste 60 de unici pe zi și de peste 100 de pagini vizualizate. Asta știam și eu, că-mi spusese statcounterul, dar nu mă ajută la nimic. Păi cum la nimic, pentru un blog cam de nișă cu texte scrise numai în română, citit în mare parte din România (da, că eu mă așteptam să mă citească cei care au ca limbă nativă swahili), fără schimb de link, adsense și reclame (la ce mi-ar folosi?), aș putea să sar de 4 imediat. Ok..., dar la ce mă ajută? Ei, la ce?! Apare blogul mai sus în lista de indexare de la Google. O, da, era fix ce-mi doream, să caute omul de unde poate cumpăra cizme de cauciuc sau care-s obiceiurile de nuntă la licurici și să ajungă iegzact la mine pe blog!
I-am povestit că interesul meu e să mă citească eventual constant oameni cu preocupări similare, pentru care scrisele mele pot fi utile sau măcar sursă de relaxare, că în blogroll am siteuri pe care chiar le citesc și asta nu are legătură cu faptul că posesorii lor mă au sau nu în lista lor, că zelistul nu face parte din obiectele pasiunilor mele. N-a înțeles. Așa că nu i-am mai spus marea mea nemulțumire - că la mine pe blog căutările sunt de-a dreptul banale, de obicei numele meu sau uneori poze cu diverse, n-am și eu acolo ceva cum sa devii camatar, e bine sa pozezi entitati și alte minunății. Și nici nu i-am zis cât mă amuză că am cititori de la SeReI, Gouvernement de Quebeck, Afganistan, Nigeria...
Și acum, oameni buni, mă (și vă) întreb: ce e obsesia asta cu rank, zelist și alte bălării de gen? Mie mi se pare un fel de „hai să vedem cine are e-balls-urile mai mari”. Greșesc?
vineri, 9 septembrie 2011
joi, 8 septembrie 2011
Schimb confort urban pe libertate rurală (159). De la pompe la ipad, trecând prin ciment și stâlpi
N-am prea avut noi spor în concediu la ce ne propusesem, dar apoi s-au cam legat lucrurile incredibil de bine și de eficient așa că, după cum e și firesc, mă așteptam să apară accidente accidentale. Și-au apărut.
Întâi a picat nervos aspiratorul, cred că nu-i fan praf de glet (chiar dacă am fost o decentă și înainte de a-l folosi am măturat); l-am dus la doctor, să vedem ce va spune, e doar comă, e stop cardiac?... Apoi s-a îmbolnăvit acut de deces în perioada de garanție pompa de la hidrofor; degeaba i-am povestit că așa ceva nu se face, că au trecut doar 9 luni, nu 2 ani cum scrie pe certificat, ea nu și nu, batman-batman. Semne de boală n-a dat decât cu o zi înainte, și astea vagi, nu ne-au îngrijorat. Acum doamna pompă e în cutia ei originală și așteaptă să fie dusă de unde am cumpărat-o, geloasă pe noua ei surată pe care a adus-o domnul meu acasă: o pompă submersibilă, economică, silențioasă, lucioasă-inox și cu un aer de noblețe. Noua achiziție – financiar neprogramată – a trebuit instalată cu fitingăraie tot nouă (iar mă întreb ce ne-am fi făcut dacă domnul meu n-ar fi un tip așa de tehnic și de priceput), operațiune care a durat până după ora 11 p.m. După 9 zile lucrate consecutiv de R. Următoare investiție va fi – când va fi – un alt vas de expansiune, mai mare, probabil de 100 l.
Când va duce domnul meu pompa verde la reparat vom face și ultimele cumpărături pentru zestrea de facultate a copilului nr. 1 (incredibil de multe sunt necesare), așa că voi mai bifa cu satisfacție încă un rând de pe generoasa listă ce tronează pe frigider, prinsă cu magneți.
Grădina face bine mersi, intru în ea doar s-o admir și să fac piața, mai ud când și când, mai culeg ceva semințe, le usuc, le ambalez și le etichetez (cimbru, mărar, floare de colț, chilli, roșii de mărci diferite). Constat mirată diverse, cum ar fi că sfecla roșie e plină de frunze care-s cam verzi, că zmeura e subnutrită rău - presupun că din lipsă de apă - și aproape deshidratată, că se coc prune zi de zi, că varza de toamnă tot nu crește, dar conopida compensează: are înălțime spre un metru și rod ioc, că ar trebui să scăpăm într-un fel de hreanul pe care copilul nr. 2 și cu mine l-am mutat, istețe și pricepute, lângă plantele aromatice, așa, mai pe mijloc. Merele s-au înroșit parțial și cad cu elan, Zombie o roagă zadarnic pe Salmonela să-l bage în seamă, Hades intră pe furiș în bucătărie și golește castronul de crănțănele al motanilor, chiar dacă în el am pus special hrană de câini pe care altfel tipul o detestă.
În curte nea Sandu a montat din stâlpii metalici făcuți de domnul meu pentru mutarea curții păsărilor (cu săpat gropi, făcut și turnat ciment, pus nivela de 1000 de ori, fixat poarta), a mai prelungit zona de intrare din fața porții principale cu vreo jumătate de metru (tot ciment, că mai rămăsese), urmând ca sâmbătă să vină să-l ajute pe R. să întindă plasa pe partea dinspre curtea noastră. Sună bine și mă bucur: fix pe ăst gard vreau eu să se urce lonicera pe care o am în ghiveci, clematita din planul de achiziții și trandafirul de dulceață pe care mi-l doresc dar deocamdată nu știu de unde să-l iau.
Din ciclul La ce e bun un ipad:
Întâi a picat nervos aspiratorul, cred că nu-i fan praf de glet (chiar dacă am fost o decentă și înainte de a-l folosi am măturat); l-am dus la doctor, să vedem ce va spune, e doar comă, e stop cardiac?... Apoi s-a îmbolnăvit acut de deces în perioada de garanție pompa de la hidrofor; degeaba i-am povestit că așa ceva nu se face, că au trecut doar 9 luni, nu 2 ani cum scrie pe certificat, ea nu și nu, batman-batman. Semne de boală n-a dat decât cu o zi înainte, și astea vagi, nu ne-au îngrijorat. Acum doamna pompă e în cutia ei originală și așteaptă să fie dusă de unde am cumpărat-o, geloasă pe noua ei surată pe care a adus-o domnul meu acasă: o pompă submersibilă, economică, silențioasă, lucioasă-inox și cu un aer de noblețe. Noua achiziție – financiar neprogramată – a trebuit instalată cu fitingăraie tot nouă (iar mă întreb ce ne-am fi făcut dacă domnul meu n-ar fi un tip așa de tehnic și de priceput), operațiune care a durat până după ora 11 p.m. După 9 zile lucrate consecutiv de R. Următoare investiție va fi – când va fi – un alt vas de expansiune, mai mare, probabil de 100 l.
Când va duce domnul meu pompa verde la reparat vom face și ultimele cumpărături pentru zestrea de facultate a copilului nr. 1 (incredibil de multe sunt necesare), așa că voi mai bifa cu satisfacție încă un rând de pe generoasa listă ce tronează pe frigider, prinsă cu magneți.
Grădina face bine mersi, intru în ea doar s-o admir și să fac piața, mai ud când și când, mai culeg ceva semințe, le usuc, le ambalez și le etichetez (cimbru, mărar, floare de colț, chilli, roșii de mărci diferite). Constat mirată diverse, cum ar fi că sfecla roșie e plină de frunze care-s cam verzi, că zmeura e subnutrită rău - presupun că din lipsă de apă - și aproape deshidratată, că se coc prune zi de zi, că varza de toamnă tot nu crește, dar conopida compensează: are înălțime spre un metru și rod ioc, că ar trebui să scăpăm într-un fel de hreanul pe care copilul nr. 2 și cu mine l-am mutat, istețe și pricepute, lângă plantele aromatice, așa, mai pe mijloc. Merele s-au înroșit parțial și cad cu elan, Zombie o roagă zadarnic pe Salmonela să-l bage în seamă, Hades intră pe furiș în bucătărie și golește castronul de crănțănele al motanilor, chiar dacă în el am pus special hrană de câini pe care altfel tipul o detestă.
În curte nea Sandu a montat din stâlpii metalici făcuți de domnul meu pentru mutarea curții păsărilor (cu săpat gropi, făcut și turnat ciment, pus nivela de 1000 de ori, fixat poarta), a mai prelungit zona de intrare din fața porții principale cu vreo jumătate de metru (tot ciment, că mai rămăsese), urmând ca sâmbătă să vină să-l ajute pe R. să întindă plasa pe partea dinspre curtea noastră. Sună bine și mă bucur: fix pe ăst gard vreau eu să se urce lonicera pe care o am în ghiveci, clematita din planul de achiziții și trandafirul de dulceață pe care mi-l doresc dar deocamdată nu știu de unde să-l iau.
Din ciclul La ce e bun un ipad:
miercuri, 7 septembrie 2011
Schimb confort urban pe libertate rurală (158). Maguay, lemne, toamnă
E a doua vară când nu mă mai încântă plecatul fără de ţintă în concediu, când nu mi-e dor să bântui pe coclauri noi. Le prefer pe cele deja cunoscute, mi-e drag de locurile noastre, îmi place să stau în curte, cu accent grav pe statul în hamac cu un volum Polirom în braţe şi un motan negru lângă mine. Îmbătrânesc… mă „aşez”… mi-e linişte… Îmi place şi asta contează. Ce nu-mi place e că inevitabil după concediu începe serviciul, lucrările au aceleași termene de excuție – și au obiceiul prost să nu se facă singure -, iar asta generează o nesuferită lipsă de timp, ceea ce mi se întâmplă cu spor acum. Bonus – am și calculator nou pe care trebuie să-l fac să se înțeleagă cu perifericele vechi, să-l mobliez cu soft și să-l conving să se împace cu documentele din calculatorul precedent. Aici sunt de-a dreptul răutăcioasă, că tare mi-e drag calculatorul și plec acasă cu gandul tot la el. Dar cum presupun că Maguayul meu PowerStation* de la birou nu vă interesează (mă ofer să vorbesc în particoler cu amatorii), să revin la oile noastre schimbătoare de decor în casă.
După ce domnul meu a dat amorsa cu pistolul de vopsit și tare i-a plăcut, a încercat aceeași operațiune cu lavabila, dar n-a mai ținut (aviz amatorilor, tot trafaletul e la putere). Asta când a avut și el doi stropi de vreme, că se dau două mâini, între mersul la job care i-a umplut întreaga săptămână, inclusiv sâmbăta și duminica ce-au trecut. Locul de masă e aproape gata, mai are de pus R. faianță pe glaful de la fereastră, să mai facă ceva finisaje tot pe-acolo și să schimbe/dubleze geamurile. Eu am făcut cum mi-am dorit, așa că acum văd la propriu roșu în fața ochilor – așa e mobila, așa am și accesorizat. Confortul în locul de masă a sporit considerabil, totul e util-pragmatic, dar cam rece, mă găndesc la ceva care să încălzească zona.
A sosit și a doua tură de lemne pentru iarnă – fag divin mirositoriu - pe care băieții veseli au și tăiat-o cu drujba. Băieții veseli sunt țapinari, fii ai aceluiași tată, țapinar și el; sunt patru la număr, cu vârste între 20 și vreo 6 și 30 și vreo 4 de ani, înăltuți, drepți, viguroși și cam reușiți ca bărbați, cu mușchi cu fibră lungă, neostentativi. De astă dată au venit doar doi, dar tot drag mi-a fost să-i privesc la muncă. Am vorbit una-alta, mi-au spus că tatăl lor i-a dus la pădure de pe la 5-6 ani și m-au informat despre prețul zilei de muncă în sat, informație foarte utilă de altfel, că noi la „cât vreți dumneavoastră” dădeam oricum considerabil mai mult.
Apoi a venit nea Sandu – achiziția noastră ultimă și intuiesc eu neprețuită – și a spart lemnele incredibil de repede. Nea Sandu este proprietarul originar al pământului nostru, auzisem de el atâtea chestii de bine că tindeam să cred că-i doar un mit rural, o halucinație colectivă. Ei bine, nu e, e real, eficient, priceput al toate ale casei curții grădinii sau aproximativ, nu bea și, bonus, e un tip parolist. Cu acest prilej am aflat că lemnele verzi proaspăt sparte se lasă câteva zile la uscat, la soare, idee logică de altfel, care nouă nu ne-a trecut prin cap; în schimb m-am gândit singură să trec des printre lemne, să le răsfăț, să le adulmec, să răsfir rumegușul mirositor printre degete, că tare-mi place. Urmează stivuirea lemnelor în locurile dedicate, asta într-un viitor relativ apropiat, în funcție de chef, ploi, timp.
Vine toamna.
* Dacă încurc diacriticele, y cu z, mea culpa. De fapt nu-i numai a mea, ci și a Maguayului, cu tastatura lui cu tot, dar asta nu mă împiedică să-l iubesc.
După ce domnul meu a dat amorsa cu pistolul de vopsit și tare i-a plăcut, a încercat aceeași operațiune cu lavabila, dar n-a mai ținut (aviz amatorilor, tot trafaletul e la putere). Asta când a avut și el doi stropi de vreme, că se dau două mâini, între mersul la job care i-a umplut întreaga săptămână, inclusiv sâmbăta și duminica ce-au trecut. Locul de masă e aproape gata, mai are de pus R. faianță pe glaful de la fereastră, să mai facă ceva finisaje tot pe-acolo și să schimbe/dubleze geamurile. Eu am făcut cum mi-am dorit, așa că acum văd la propriu roșu în fața ochilor – așa e mobila, așa am și accesorizat. Confortul în locul de masă a sporit considerabil, totul e util-pragmatic, dar cam rece, mă găndesc la ceva care să încălzească zona.
A sosit și a doua tură de lemne pentru iarnă – fag divin mirositoriu - pe care băieții veseli au și tăiat-o cu drujba. Băieții veseli sunt țapinari, fii ai aceluiași tată, țapinar și el; sunt patru la număr, cu vârste între 20 și vreo 6 și 30 și vreo 4 de ani, înăltuți, drepți, viguroși și cam reușiți ca bărbați, cu mușchi cu fibră lungă, neostentativi. De astă dată au venit doar doi, dar tot drag mi-a fost să-i privesc la muncă. Am vorbit una-alta, mi-au spus că tatăl lor i-a dus la pădure de pe la 5-6 ani și m-au informat despre prețul zilei de muncă în sat, informație foarte utilă de altfel, că noi la „cât vreți dumneavoastră” dădeam oricum considerabil mai mult.
Apoi a venit nea Sandu – achiziția noastră ultimă și intuiesc eu neprețuită – și a spart lemnele incredibil de repede. Nea Sandu este proprietarul originar al pământului nostru, auzisem de el atâtea chestii de bine că tindeam să cred că-i doar un mit rural, o halucinație colectivă. Ei bine, nu e, e real, eficient, priceput al toate ale casei curții grădinii sau aproximativ, nu bea și, bonus, e un tip parolist. Cu acest prilej am aflat că lemnele verzi proaspăt sparte se lasă câteva zile la uscat, la soare, idee logică de altfel, care nouă nu ne-a trecut prin cap; în schimb m-am gândit singură să trec des printre lemne, să le răsfăț, să le adulmec, să răsfir rumegușul mirositor printre degete, că tare-mi place. Urmează stivuirea lemnelor în locurile dedicate, asta într-un viitor relativ apropiat, în funcție de chef, ploi, timp.
Vine toamna.
* Dacă încurc diacriticele, y cu z, mea culpa. De fapt nu-i numai a mea, ci și a Maguayului, cu tastatura lui cu tot, dar asta nu mă împiedică să-l iubesc.
marți, 6 septembrie 2011
Uneori, blogspotul te lasă să faci ce vrei...
...nu e cazul astăzi, când am tot vrut să pun poze cu motani. Altă dată.
Până atunci, dovada că omul din greșeli învață:
* Am cumpărat întâi un „brad argintiu” care de fapt e molid albastru, creşte în zonele temperate „doar” până la 16 m. Şi l-am plantat, evident, lângă casă, la vreo 6 m de fundaţie.
* Am pus forsiţia în mijlocul unei zone însorite. A trebuit s-o mut, că la ce tufă se face nu mai creştea nimic în zonă. Tot în mijloc am pus un tufiş de gard viu şi l-am mutat apoi. Am pus 8 trandafiri, dintre care măcar 2 trebuie mutaţi, că-s tare la umbră.
* Am umplut cu pietre frumoase „inesteticele” canale de scurgere de lângă fundaţia acareturilor şi când s-a dezgheţat zăpada în primăvară curtea era de-o nemişcare lacustră
* Am udat roşiile cu aspersorul şi le-am umplut de mană, timp în care, după fiecare ploaie, le stropeam cu soluţie de piatră vânătă antimană
* Am cumpărat unelte de grădinărie pe criteriul „ce verzi şi frumoase sunt” din hipermarketuri, nu de la magazinele mici specializate unde vânzătorii te pot consilia.
* Uşa de la intrare am făcut-o „pe comandă”, tare mândri am fost de ea. Numai că lemnul a fost atunci verde, între timp s-a uscat şi-a apărut o mândră fantă introducătoare de frig.
* Şi geamul de la baie tot cu comandă specială a fost făcut, numai că el n-a intrat la apă, ci a crescut, iar geamul interior nu mai intră nici de nebun în ramă.
* Am lăsat butelia şi apa să îngheţe în iarnă, nu ne-a dat prin cap să le punem măcar o bucată de polistiren dedesubt respectiv pe peretele exterior.
* Am cumpărat o canapea prea mare pentru spaţiul din extindere, pe care-l umple acum complet și tare nu-mi place. Plus că e maro.
* N-am fixat toate diblurile la şinele pentru bibliotecă şi au plesnit, aşa că trebuit reluată operaţiunea, cu reparaţiile de rigoare cu tot.
Până atunci, dovada că omul din greșeli învață:
* Am cumpărat întâi un „brad argintiu” care de fapt e molid albastru, creşte în zonele temperate „doar” până la 16 m. Şi l-am plantat, evident, lângă casă, la vreo 6 m de fundaţie.
* Am pus forsiţia în mijlocul unei zone însorite. A trebuit s-o mut, că la ce tufă se face nu mai creştea nimic în zonă. Tot în mijloc am pus un tufiş de gard viu şi l-am mutat apoi. Am pus 8 trandafiri, dintre care măcar 2 trebuie mutaţi, că-s tare la umbră.
* Am umplut cu pietre frumoase „inesteticele” canale de scurgere de lângă fundaţia acareturilor şi când s-a dezgheţat zăpada în primăvară curtea era de-o nemişcare lacustră
* Am udat roşiile cu aspersorul şi le-am umplut de mană, timp în care, după fiecare ploaie, le stropeam cu soluţie de piatră vânătă antimană
* Am cumpărat unelte de grădinărie pe criteriul „ce verzi şi frumoase sunt” din hipermarketuri, nu de la magazinele mici specializate unde vânzătorii te pot consilia.
* Uşa de la intrare am făcut-o „pe comandă”, tare mândri am fost de ea. Numai că lemnul a fost atunci verde, între timp s-a uscat şi-a apărut o mândră fantă introducătoare de frig.
* Şi geamul de la baie tot cu comandă specială a fost făcut, numai că el n-a intrat la apă, ci a crescut, iar geamul interior nu mai intră nici de nebun în ramă.
* Am lăsat butelia şi apa să îngheţe în iarnă, nu ne-a dat prin cap să le punem măcar o bucată de polistiren dedesubt respectiv pe peretele exterior.
* Am cumpărat o canapea prea mare pentru spaţiul din extindere, pe care-l umple acum complet și tare nu-mi place. Plus că e maro.
* N-am fixat toate diblurile la şinele pentru bibliotecă şi au plesnit, aşa că trebuit reluată operaţiunea, cu reparaţiile de rigoare cu tot.
joi, 1 septembrie 2011
Schimb confort urban pe libertate rurală (157). Ce-şi face omul cu mâna lui se cheamă amenajare interioară
Şi era domnul meu pe casă dând grundul cu cel de-al doilea pistol de vopsit, că primul a fost de folosinţă unică, iar eu îmi făceam de lucru prin zonele umbrite, în cazul de faţă chioşcul nostru foişor. Văd eu minuni pe-acolo şi încep deja să-mi imaginez locul de masă amenajat conform planurilor făcute când ne-am mutat… Mai o idee ici, mai o idee acolo, mai o cutie nedesfăcută tot de când ne-am mutat, conţinând minuni masculine nepreţuite: nu’ş ce sârmuţă de lipit ţevi ce cupru, ulei pentru mecanisme fine, o cutie cu lipiciuri poxipol et comp, alte comori inestimabile pe care eu nu le cunosc, dar domnului meu i se par indispensabile.
Concediul – dus, era deja vineri; mobila roşie pentru bucătărie care va fi în locul de masă – cazată lângă atelier de vreo două săptămâni. Cum îl conving eu pe R. să se apuce de grindă glet colţare glafuri tavan fals muchii olniţe baghete amorsă lavabilă?!
„Persuasivă”, îl chem să vină „când are el timp” să vadă cutia cu minuni; vine, o ţine din „oh” în „ah” şi „mamă, şi cât am căutat asta, ştiam că am!”. Îi povestesc ce ingrediente de aproximativ zugrăveli am găsit eu pe-acolo şi… n-ar fi bine… locul de masă… când poţi tu…
De luni începeam serviciul, mai avea urme fine de retuşuri la grund, mă aşteptam la un nu ferm; dar domnul meu se uită dulce la mine, zâmbeşte ghiduş şi-mi zice:
- Da, dacă spălaţi voi pereţii.
Pereţii în cauză – daţi cu var peste lavabilă. Mda.
- Ok, spălăm noi pereţii.
Purcedem fetele şi cu mine, trei graţii, la spălat pereţi. De trei ori. Domnului meu nu prea-i venea să creadă, dar vorba-i vorbă. Aşa că până sâmbătă seara a avut cu-adevărat spor şi a reuşit să spargă glafurile ronde ale uşilor, apoi să transforme zonele respective în muchii, să pună colţare, tavan casetat, să cureţe grinda din lemn şi să tragă două ture de glet. Duminică şi luni, pauză din motiv de sărbători, marţi seară – şmirgheluit glet. Arăta cam bine, domnul meu zicea că mai trebuie nu’ş ce retuşuri, dar eu eram mulţumită şi aşa. Aseară - retuşuri şi amorsă dată cu pistolul de vopsit. În ritmul ăsta, probabil în week-end va fi şi mobila pusă şi utilată deja. Viitorul sună bine.
Concediul – dus, era deja vineri; mobila roşie pentru bucătărie care va fi în locul de masă – cazată lângă atelier de vreo două săptămâni. Cum îl conving eu pe R. să se apuce de grindă glet colţare glafuri tavan fals muchii olniţe baghete amorsă lavabilă?!
„Persuasivă”, îl chem să vină „când are el timp” să vadă cutia cu minuni; vine, o ţine din „oh” în „ah” şi „mamă, şi cât am căutat asta, ştiam că am!”. Îi povestesc ce ingrediente de aproximativ zugrăveli am găsit eu pe-acolo şi… n-ar fi bine… locul de masă… când poţi tu…
De luni începeam serviciul, mai avea urme fine de retuşuri la grund, mă aşteptam la un nu ferm; dar domnul meu se uită dulce la mine, zâmbeşte ghiduş şi-mi zice:
- Da, dacă spălaţi voi pereţii.
Pereţii în cauză – daţi cu var peste lavabilă. Mda.
- Ok, spălăm noi pereţii.
Purcedem fetele şi cu mine, trei graţii, la spălat pereţi. De trei ori. Domnului meu nu prea-i venea să creadă, dar vorba-i vorbă. Aşa că până sâmbătă seara a avut cu-adevărat spor şi a reuşit să spargă glafurile ronde ale uşilor, apoi să transforme zonele respective în muchii, să pună colţare, tavan casetat, să cureţe grinda din lemn şi să tragă două ture de glet. Duminică şi luni, pauză din motiv de sărbători, marţi seară – şmirgheluit glet. Arăta cam bine, domnul meu zicea că mai trebuie nu’ş ce retuşuri, dar eu eram mulţumită şi aşa. Aseară - retuşuri şi amorsă dată cu pistolul de vopsit. În ritmul ăsta, probabil în week-end va fi şi mobila pusă şi utilată deja. Viitorul sună bine.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)
:-D
