- Tati, e un şoricel în baie!
- Aşa. Şi?
- Păi ce fac?
- Du un motan acolo!
Mirate de logica soluţie, iau fetele fiecare câte un motan negru în braţe şi-i pun (tot în braţe ţinându-i) să miroasă locul unde era şoricelul, asta după ce eliberaseră zona ca să fie, ziceau ele, mai simplu. Evident că felinele noastre nu s-au arătat interesate.
- Bagă un motan în baie şi lasă-l acolo, închide uşa!
Peste vreo oră.
- Tati, şoricelul e în extindere, a intrat sub canapea!
Eu, constatativ:
- Trebuie să luăm o cursă de şoareci.
În casă – doar negrul Jinx, care dormea liniştit pe canapea. Trânteşte şi bufneşte domnul meu („da, de-aia avem trei pisici” etc.), timp în care tacticos Figaro cel gri intră în casă şi se culcă şi el.
La scurt timp, vine negrul Zombie cu un şoarece în gură. Le întreb pe fete:
- Cum era şoricelul?
- Mic, drăguţ, gri, cu o coadă cam atât.
Ups, nu e ăla care trebuia, Zombie adusese unul roşcat. Nu le spun celorlalţi nimic de isprava motanului junior. Precipitat, Figaro cere să-i deschid uşa să iasă din casă şi se ascunde sub un scaun, în faţa bucătăriei. Aud ceva trosnete suspecte: motanul nostru mânca dihania pe care o prinsese – speram eu – din casă. Şi-atunci îmi dau seama: de când ne-am mutat, am avut şoareci în pod şi-n beci, locuri în care mâţele nu au cum să ajungă (rezolvaţi cu „ciocolate”), chiar dacă geamurile şi uşile au fost atâta vreme deschise.
Pe seară nu s-au mai auzit zgomote şoriceşti în zonă. În concluzie, e utilă o pisică la casa omului, dar trei motani sunt de-a dreptul festin!
luni, 22 noiembrie 2010
vineri, 19 noiembrie 2010
Răsărit. Poze
Încă nu m-am obişnuit cu ideea că aceasta este priveliştea noastră. Când aşa minuni îţi gâdilă ochiul şi sufletul dimineaţa, să-ţi mai vină să pleci la serviciu?!...
joi, 18 noiembrie 2010
Noi nu suntem normali, ceea ce vă dorim şi dumneavoastră – 13
Remus, neputând să-şi lase breton, şi-a lăsat chelie şi acum e bolnav, încearcă tehnicienii să-l amputeze; a vrut să sune la crucea roşie, dar a visat că acolo e centralist un călugăr catolic. E firesc, şi-a zis, dacă e vineri, 13 octombrie, trebuie să-mi iasă fie templieri, fie Dan Brown.
Romulus ştie că nu există viaţă după calculator, aude voci colorate dansând din buric şi în astă dimineaţă s-a trezit adormit. Degetele îi aveau o dislexie pronunţată, aşa că a făcut o cafea la ibricul de cupru şi mi-a trimis şi mie pe e-mail o doză de întreţinere.
Şi Romulus, şi Remus au intrat cu noaptea-n cap pe mess şi-n starea de îndrăgostire bienală, îmi spun că a băgat nori la magazinul din colţ şi mă roagă să le aduc o gură de aer curat şi-un strop de apă vie din marginea nicăieriului meu, pentru că asta se cere la nori. Am vrut să le duc, chiar le-aş fi pus aer şi apă într-o conservă, dar mirosea puternic a livresc, aşa că epic şi etic mi s-a părut să le pun capac.
Mereu am ştiut că prietenii imaginari nu există, pentru că eu i-am inventat. Psihiatrul meu nu crede asta şi insistă continuu să renunţ la ei, să-i pun la colţ cu mâinile ridicate, ceea ce n-ar fi frumos din partea mea, pentru că ei mi-au fost alături atâta vreme. Azi iar a căzut curentul şi prietenii mei au dispărut. Când a revenit curentul şi netul o dată cu el, în locul lui Romulus şi Remus a apărut un prieten virtual care mi-a spus: Eu sunt Ştefan. Eduard Ştefan. Remus Eduard Ştefan.
Romulus ştie că nu există viaţă după calculator, aude voci colorate dansând din buric şi în astă dimineaţă s-a trezit adormit. Degetele îi aveau o dislexie pronunţată, aşa că a făcut o cafea la ibricul de cupru şi mi-a trimis şi mie pe e-mail o doză de întreţinere.
Şi Romulus, şi Remus au intrat cu noaptea-n cap pe mess şi-n starea de îndrăgostire bienală, îmi spun că a băgat nori la magazinul din colţ şi mă roagă să le aduc o gură de aer curat şi-un strop de apă vie din marginea nicăieriului meu, pentru că asta se cere la nori. Am vrut să le duc, chiar le-aş fi pus aer şi apă într-o conservă, dar mirosea puternic a livresc, aşa că epic şi etic mi s-a părut să le pun capac.
Mereu am ştiut că prietenii imaginari nu există, pentru că eu i-am inventat. Psihiatrul meu nu crede asta şi insistă continuu să renunţ la ei, să-i pun la colţ cu mâinile ridicate, ceea ce n-ar fi frumos din partea mea, pentru că ei mi-au fost alături atâta vreme. Azi iar a căzut curentul şi prietenii mei au dispărut. Când a revenit curentul şi netul o dată cu el, în locul lui Romulus şi Remus a apărut un prieten virtual care mi-a spus: Eu sunt Ştefan. Eduard Ştefan. Remus Eduard Ştefan.
miercuri, 17 noiembrie 2010
Schimb confort urban pe libertate rurală (69). Uichend spornic şi hoinar
Bună invenţie şi uichendul, dar obositoare. Sâmbătă am strâns milioane de frunze (încă nu le-am ars), zona de livadă/lucernă e gata de iarnă, la fel două treimi din grădina de flori (mai avem de mutat lilieci), curtea păsărilor şi cam o treime din terenul pentru legume (deja săpat, muncă de echipă toţi patru, adică un sfert – fetele şi cu mine, trei sferturi – domnul meu, care are şi tehnică, şi spor, şi mai sapă şi cu căştile radio pe urechi, ca să mă ‘nerveze pe mine).
Decorul din grădină s-a schimbat, cel din curte – la fel (operaţiunea tăiat/spart/aranjat lemne este în desfăşurare continuă, plus că am greblat din troscotul uscat), iar în casă a mai crescut nişte spaţiu prin exilarea în chioşc a două fotolii pat (urmează să vină un vecin să le ia) şi mutarea vrafului de cutii cu încălţăminte în locul lor.
Seara eram frânţi toţi patru, la un compot (de mere, din producţie proprie), în faţa bucătăriei. Domnul şi stăpânul meu:
- Mergem şi noi mâine pe undeva?... Că tot n-am mai ieşit de mult… Prin preajmă, cu maşina, mai vedem şi noi din locuri, mergem pe la Mioveni, ne întoarcem pe cealaltă parte…
Ispita majoră era un platou înconjurat de pâlcuri de pădure, pe un deal din peisaj aflat cam la aceeaşi înălţime cu casa noastră, estimam noi că la vreo 10 km distanţă.
Duminică dimineaţă, curăţenie la foc automat şi îmbarcarea. Măsurăm distanţe: 200 m până la primul vecin, 400 m până la staţia de maxi-taxi, 600 m până la primul magazin, 1,2 km până la DN 73, 1,6 km până la staţia de minibus de unde vin fetele pe jos zilnic…
Ajungem la o intersecţie unde spre stânga mergeam spre Mioveni. Răzvan:
- Stânga sau dreapta?
- Dreapta.
Şi mergem. Întâi sat (scuze, oraşul Mioveni, cartier Făget). Apoi pădure, curbe, pante. Oprim să ne privim încântaţi casa. Eram pe platoul din peisaj. Iar mergem, admirăm şi ajungem la o intersecţie.
- Nu vă supăraţi, unde duce drumul ăsta?
- La Valea Mare, o ţineţi drept, nu vă abateţi stânga dreapta.
O sun pe sor’mea M. (ea are casă acolo), nu e în arie (deci e la Valea Mare!), mergem la ea!
Se termină asfaltul şi începe o minunăţie de zonă (aparatul foto stătea bine-mersi acasă, dacă nu-mi lua Răzvan mobilul nici la el nu m-aş fi gândit). N-a fost nevoie să oprim, că drumul era tot un sus-jos cu gropi obligatorii şi impunea o viteză de maximum 10 km/h, aşa că am putut admira lejer împrejurimile.
Ajungem la sor’mea M. – executa operaţiunea pictat gard cu ulei ars -, se bucură, nu se miră şi nu întreabă nimic. Ne arată ce-a mai făcut prin curte, ce-a mai plantat (flori şi pomi), ne dă liliac alb, lămâiţă (e o marcă de iasomie şi ea) şi o tufănică roşie.
Acasă am ajuns pe amurgite, cât să avem timp să plantăm şi să udăm noile achiziţii şi să scoatem nişte zmeură. Pentru că a venit la noi şi M. cu domnul ei, aşa e firesc: trec două luni în care nu ne vedem, apoi ne vedem de două ori într-o zi.
Decorul din grădină s-a schimbat, cel din curte – la fel (operaţiunea tăiat/spart/aranjat lemne este în desfăşurare continuă, plus că am greblat din troscotul uscat), iar în casă a mai crescut nişte spaţiu prin exilarea în chioşc a două fotolii pat (urmează să vină un vecin să le ia) şi mutarea vrafului de cutii cu încălţăminte în locul lor.
Seara eram frânţi toţi patru, la un compot (de mere, din producţie proprie), în faţa bucătăriei. Domnul şi stăpânul meu:
- Mergem şi noi mâine pe undeva?... Că tot n-am mai ieşit de mult… Prin preajmă, cu maşina, mai vedem şi noi din locuri, mergem pe la Mioveni, ne întoarcem pe cealaltă parte…
Ispita majoră era un platou înconjurat de pâlcuri de pădure, pe un deal din peisaj aflat cam la aceeaşi înălţime cu casa noastră, estimam noi că la vreo 10 km distanţă.
Duminică dimineaţă, curăţenie la foc automat şi îmbarcarea. Măsurăm distanţe: 200 m până la primul vecin, 400 m până la staţia de maxi-taxi, 600 m până la primul magazin, 1,2 km până la DN 73, 1,6 km până la staţia de minibus de unde vin fetele pe jos zilnic…
Ajungem la o intersecţie unde spre stânga mergeam spre Mioveni. Răzvan:
- Stânga sau dreapta?
- Dreapta.
Şi mergem. Întâi sat (scuze, oraşul Mioveni, cartier Făget). Apoi pădure, curbe, pante. Oprim să ne privim încântaţi casa. Eram pe platoul din peisaj. Iar mergem, admirăm şi ajungem la o intersecţie.
- Nu vă supăraţi, unde duce drumul ăsta?
- La Valea Mare, o ţineţi drept, nu vă abateţi stânga dreapta.
O sun pe sor’mea M. (ea are casă acolo), nu e în arie (deci e la Valea Mare!), mergem la ea!
Se termină asfaltul şi începe o minunăţie de zonă (aparatul foto stătea bine-mersi acasă, dacă nu-mi lua Răzvan mobilul nici la el nu m-aş fi gândit). N-a fost nevoie să oprim, că drumul era tot un sus-jos cu gropi obligatorii şi impunea o viteză de maximum 10 km/h, aşa că am putut admira lejer împrejurimile.
Ajungem la sor’mea M. – executa operaţiunea pictat gard cu ulei ars -, se bucură, nu se miră şi nu întreabă nimic. Ne arată ce-a mai făcut prin curte, ce-a mai plantat (flori şi pomi), ne dă liliac alb, lămâiţă (e o marcă de iasomie şi ea) şi o tufănică roşie.
Acasă am ajuns pe amurgite, cât să avem timp să plantăm şi să udăm noile achiziţii şi să scoatem nişte zmeură. Pentru că a venit la noi şi M. cu domnul ei, aşa e firesc: trec două luni în care nu ne vedem, apoi ne vedem de două ori într-o zi.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)
:-D
