Vinerea neagră

De trei ori neagră: Jinx, Zombie, Mașa - poză făcută în noiembrie 2012.

Despre învățământul românesc. Un monolog

"Despre invatamantul romanesc vorbesc, daca nu s-a si scufundat! Lucrurile in tara asta au luat-o pe un drum gresit. Multe tentatii! Copiii se strica repede, se repara greu..." 

https://www.facebook.com/AsociatiaGeneratieideAzi/videos/917808751636170/

Fragment

- Fără poze, n-ai mai avea cititori.

- Știi tu sigur?

- Păi la cât de rar scrii...

Na c-am scris. Fără poze. Și traficul n-a scăzut.

Învăţământul românesc în gimnaziu la începutul mileniului, prin ochii unui părinte. IV

Alte excepții care confirmă regula

Proful de mate al fetelor mele a fost acelaşi pe care l-am avut şi eu, domnul Păun; le-a fost un bun profesor, eficient, dar lăsase standardul jos de tot faţă de cum a fost cu noi. Profesoara de fizică, d-na Macovei - un fel de dihania asta nu există; când, la liceu, profesorii aflau că au avut-o profesoară, răsuflau uşuraţi, oh, tu ai făcut fizică. Pentru că-n gimnaziu nu se face fizică de obicei. Nici chimie. Nici biologie. Și niciun fel de experimente.

Despre ceilalți profesori

Majoritatea au fost oameni responsabili, care și-au văzut de treabă, fiecare după posibilitățile lui. Unii iubeau copiii, alții nu, unii erau toleranți, alții avea personalități slabe, oameni cu plusuri și minusuri, ca în societate în general. Fiecare, în felul lui, găsea soluții să-i cointereseze să învețe, mai tocându-i la cap, mai provocându-i, mai luând legătura cu părinții. Copiii se puratu cu ei ori bine – cu profesorii care le câștigaseră respectul -, ori efectiv le mâncau sufletul (profesoara de muzică i-a abandonat efectiv). Dacă profesorul era îndrăgit se vedea din efervescența clasei, din dorința copiilor de a merge la olimpiadă la materia respectivă, pentru că, nu-i așa?, dacă proful e mișto, e și materia lui. Dacă nu, cam fiecare elev făcea ce voia, cu condiția să nu fie gălăgie prea mare.

Am crescut doi copii, ai mei, și au fost sute de situații în care mi-a fost cumplit de greu să nu le arăt în ce hal m-au enervat. Și mă gândesc cum e, oare, să ai 30 de elevi la clasă și să stăpânești mereu situația, că e foarte probabil ca, dintre ei, măcar unul să se fi trezit cu capsa pusă. Și-apoi altă clasă. Și încă una... (Eu n-aș fi fost în stare să fac asta niciodată, motiv pentru care am un respect deosebit pentru profesor în sine. Și pentru contabil, a cărui muncă n-o înțeleg oricât aș încerca.)

Cum mi-am protejat fetele de învățământul românesc

Învățându-le cum să învețe structurat, să facă schițe de lecție, cum să prindă logic informația, nu ca pe-o poezie, să nu se teamă să greșească, greșeala e o treaptă pe care urci către cunoaștere. Să se compare fiecare ea cu ea și în funcție de asta să evolueze (Copilul nr. 2 ani buni a considerat c-am comparat-o cu sor’sa și că aveam fix aceleași așteptări și de la ea, sper că între timp s-a prins ce și cum). Nu le-am lăsat să facă teme de vacanţă niciodată, din 1 septembrie doar ce le puneam să-şi reamintească - mai ales la mate şi română - şi mă urau pentru asta. Le-am învățat să lege informații între ele, să judece situațiile în context larg, le-am arătat cât de strâns sunt legate chimia și biologia, fizica și chimia.

Au mers fix la concursurile la care au vrut, când au vrut, dacă au vrut şi n-au avut recompense de la noi pentru rezultate. Şi nici pedepse. Era fix treaba lor. Nu le-am cerut să fie cele mai bune în toate, ci bune în ceva care le place. La școală oricum nu conta ce și dacă le place. Le spuneam mereu, mai ai atât şi scapi, hai că poţi, hai că mai poţi, hai încă un pic. Când, de fapt, abia aşteptam să scap eu. 

Nu mai am timp...

...de citit cărți mediocre

...de adulţi-copii mari care nu-s niciodată de vină de nimic

...de pentru că aşa se face

...de aşteptat oameni care nu ştiu să fie punctuali

...de socializare din rutină

...de sfaturi despre ce și cum să fac

...de complezenţe şi meschinării

...de tradus din română în română

...de oameni perfecţi.

Învăţământul românesc în gimnaziu la începutul mileniului, prin ochii unui părinte. III

Mâncătoria între profesori și lipsa de respect

Se spovedeau elevilor mvai ce mi-a făcut aia!, se bârfeau reciproc în fața copiilor, de la catedră, în timpul orelor, în loc de predare. Aici cea mai ză best a fost profa de biologie, țață de mahala standard. Profa de română cu fusăi, mersăi folosite aiurea și cu impunerea de a ști comentariul literar pe dinafară, cu pretenții de mare duamnă care imediat punea mâinile în șolduri ca să-și argumenteze spusele. Elevi umiliți, bullying de-a dreptul, să-ți tot fie drag la școală. Băile vechi erau crunt de murdare (stând lângă școală, fetele vedeau acasă în pauze), fără apă caldă săpun etc., ce atâta risipă, dar cu termopane noi, cum e și firesc.

Manuale jalnice și programă majoritar inutilă

Manualele erau în mare parte crunte; cele de biologie - făcute de niște oameni care voiau, probabil, să arate cât de docți sunt ei, pline de termeni de neînțeles pentru un copil de gimnaziu și într-o limbă care-mi umplea mie gura cu gust de rumeguș. Chimia... un fel de limbă străină la care iei oricum 10. Programa de lecturi era de-a dreptul neatractivă, frecvent expirată/perimată moral (nici măcar eu n-am reuşit să recitesc Cireşarii). Ce nu e-n manual nu există, n-are rost să citești, ce-i aia Harry Potter? Dar studiem întâi Baltagul, le spunem copiilor că e de la Miorița citire și, mai încolo, așa, când ne trece, băgăm și Miorița, să fie. (Mură-n gură la trigonometrie, nu cumva să înveţe elevul să gândească și să deducă logic - ar fi fost un precedent periculos.)

De nenumărate ori am căutat manualele noastre - la analiză matematică a fost chiar al sor-mii, că și-al meu era prost (Chiar, la ce naiba o fi necesară analiza matematică în liceu? Sau algebra superioară. Niciodată nu mi-au folosit acele informații după ce-am terminat, dar mi-au fost de folos informațiile de la desen tehnic și rezistența materialelor. Da, materii tehnice, știu, dar dacă n-am mers la Poli mă iertați). Lecţii stufoase şi pline de informaţii inutile, chiar contradictorii (în două manuale alternative), unele scrise de oameni care păreau că scopul lor era nu să-i învețe pe elevii, ci doar să arate cât de culți în cap sunt ei.

Și auxiliare, prea multe auxiliare, prea multe teme, prea stufoasă materia, prea pat al lui Procust pentru minți curioase. Un fel de pune-i copilului un ghiozdan cât mai greu în spate, să fii sigur că nu mai poate deschide aripile să zboare.

Bucurii

Moți și Zuza, cele două minuni ale mamei domnului meu.

Învăţământul românesc în gimnaziu la începutul mileniului, prin ochii unui părinte. II

Cantitate, nu calitate

A, dar profa i-a dat lui A. 10 la desen pe-o singură planşă şi mie tot 10, dar pe 5 planşe. Şi ce trebuia să facă? Să-i dea lui A. 9. (Unde A. e realmente talentat, iar fie-mea desenează vag identificabil). 10 la muzică, ce contează scârţâitul de ușă pe care-l scoţi pe gură, 10 la civică - era un fel de oră liberă, când puteai să mai faci o temă acolo -, 10 la franceză, ce importanţă are că la final de clasa a opta nimeni nu ştia să pronunțe bine, importante erau scrisul şi gramatica (unde erau oricum lemn) conform spuselor doamnei (a cărei pronunție rusească m-a șocat mereu).

De ce nu dai capacitatea la istorie, e mai simplu? Nu, că istoria se schimbă, geografia rămâne la fel. Schimbând n profesori la istorie, au avut o profă pentru care conta doar holocaustul din România şi le dădea 10 pe linie dacă erau de acord cu ea. Apoi a venit un profesor tânăr, Marius Cristea, pe care iniţial l-au urât, ce tupeu să le dea 6! - care le explica istoria în context; n-a rezistat mult în şcoală, strica mediile copiilor, blasfemie!; şi, când şcoala a rămas în pană de profesor de istorie, a revenit, pentru o perioadă scurtă, d-na Georgescu, fosta noastră profesoară, pensionară (sărumâna, Doamnă!), exigentă, dar pe care copiii au iubit-o şi toți voiau la olimpiadă.

Îndoctrinare vs. sedentarism

De ce nu vrei să mergem la slujbă? Luăm lumină, mergem la bunici apoi... Eu nu fac comerţ cu Dumnezeu! (profa le impusese să vină la Înviere pentru nota 10, fie-mea era cel mult în clasa a 6-a). An de an aceleași povești, doar ortodoxismul e bun, în rest oricum nimeni n-ajunge-n rai dacă nu e ortodox. Istoria religiilor? Nici măcar în liceu nu se poate, îs prea cruzi la minte, să nu-i smintim.

La sport, scutiri pe pâine, nu cred că jumătate făceau sportul; am luptat cu părinţii din clasă şi-am aproape impus o oră de sport de echipă la opţinale, că-n gimnaziu aveau o singură oră pe săptămână. Din fericire, directoarea era o profesoară de sport, d-na Iliescu, care, în afara faptului că-i iubea pe copii, impunea și o anume disciplină: fetele (nici profesoarele) nu puteau veni cu buricul la vedere sau cu fuste două dește sub dumneaei, nici gând de machiaje violente sau pantaloni scurţi cu şlapi la şcoală. A rezistat o vreme, apoi a cedat în faţa săpăturilor colegelor, cu accent pe profesoara de religie care, dacă nu mă înșel, era și preoteasă.

Raport de activitate în prag de Ovidenie

Ziua s-a scurtat drastic și timpul pe care putem să-l acordăm grădinii s-a redus și el proporțional, așa că doar la sfârșit de săptămână ce mai apucăm să facem câte ceva. Am terminat cu scos plante și dăruit, am mutat la loc definitv tot ce aveam în ghivece, am tuns aproape toți trandafirii și mai am un pic și termin amenajarea de iarnă a zonelor cu flori.

Casa e pregătită de vreme rece, extinderea e colorat-curcubelie cu n covoare din lână și mă face să zâmbesc, iar protecțiile de uși au reapărut în peisaj; din curte am cam strâns, domnul meu a închis liniile de apă (mai e cea de la bucătăria de vară) și acum caută soluții să elibereze cât mai repede zona cu lemne, ca să putem cumpăra încă o tură.

Câinii sunt cam bine, Hades mai mult doarme și sforăie crunt, Urma arată într-un mare fel udă și plină de noroi, Pepsi e supărată că iar i-am stricat distracția – am pus o plasă de sârmă în zona pe unde evada ea în grădină -, iar Zăvod e un înțelept. Pisicile stau mai mult prin casă, unde preferă să doarmă pe chestii fie din fleece, fie din lână, Jinx se eternizează în dormitor, acompaniat când de Mașa, când de Igor (Frida, grație faptului că nu-i tace gura, n-are ce căuta cu noi la somn). La capitolul găini, am împuținat șeptelul cu patru bucăți, vom continua la o dată neprecizată încă, că avem o ușoară inflație de cocoși.

În rest, mătur constant frunze căzute pe alei, mă cert cu gresia de pe terasă care se murdărește instantaneu, ascult seara gâște plecând în zbor; anul trecut, în astă vreme, deja fulguise de vreo două ori, acum încă nu miroase a iarnă. Pădurea a trecut brusc de la galben aprins la maro astenie - n-au mai fost tonurile de roșu rupt -, ulii și ereții coboară în sat, vulpile și-au făcut drum național într-o livadă de-alături, iepurii apar rar și-s puțini, în livezile din preajmă nu mai apar capre, vaci, cai.

Casa dinspre est progresează pe repede înainte, cea de pe uliță, crescută rapid în vară, e locuită constant, ritmul vieții rurale s-a domolit; la începutul lunii am împlinit opt ani de când ne-am mutat, mulțumim asemenea.

Învăţământul românesc în gimnaziu la începutul mileniului, prin ochii unui părinte. I

Am tot intrat în conflict cu diverse persoane pe facebook pentru că, în cazuri celebre (scandalul de la balul bobocilor, elevul tuns de-o duamnă de mate) am pledat cauza elevilor adolescenți și am acuzat sistemul de învățământ cu profesori cu tot. Știu că voi genera unfried-uri pe bandă, să vină, că una lume va spune că blamez toți profesorii/elevii, dar împăratul e gol și n-are rost să ne facem că nu vedem asta. Să purcedem, așadar, în episoade. Și nu vorbesc din cărți, ci din experiență directă.

Startul contează al naibii

Am două bucăți fete care au trecut prin școala românească de mileniu trei. Copilul nr. 1 a avut (multumesc, domnule Linte!) un dascăl din vocație care și-a pus amprenta adânc și pozitiv asupra evoluției ulterioare a copilului. A învățat de mică să gândească cu capul din dotare, să se întrebe, să cerceteze, să încerce fără frică. Iar asta s-a văzut pregnant în întreaga ei evoluție ulterioară.

În cazul copilului nr. 2 – jale. Prima învățătoare era mediocră, dar iubea copiii și îi păsa de ei; a plecat și-n loc a venit o pupăză plină de mofturi și de aere de la Topoloveni (nu-mi amintesc cum o chema, că zău îi dădeam numele întreg). Madam învățătoarea credea că 1918 e în secolul 19 și așa-i corecta ea pe elevi, acuzativul cu pe era o mare enigmă, mereu trebuia să sublinieze ce hatâr le-a făcut copiilor că a venit la ei, că dincolo era foarte apreciată, și credea că țipatul e o bună metodă de a instrui copiii. Am făcut predare paralelă cu copilul nr. 2 până prin clasa a zecea (întâi eu, apoi domnul meu), că, dacă startul e greșit, e mai dificil; am, așa, o vagă presimțire că cea mai mișto chestie pentru care mergea ea la școală era să se întâlnească cu colegii.

Sistemul impune împuşcatul notelor

Că, deh, admiterea la liceu e în funcţie de medii, nu cu examen; nu aveam cum să lupt, ci doar să le încurajez să împuşte note. Dar le întrebam: Cât la sută din cât puteai ai făcut? Răspunsul era rar 80%, mai des sub 50%. De ce? Pentru că se poate! Uneori le ascultam fix la ce luaseră nota, 10-le se dovedea a fi maxim 8, notă hotărâtă de comun acord cu împricinata.

Cred că un copil poate fi de 10 (da, știu, de FB) până în clasa a IV-a, după, mă iertați, e exclus; sunt de 10 la unele materii, de mai puțin la altele și așa e firesc să fie (excepțiile pot doar să confirme regula, nu toți avem copii-genii).