Luna amară. Don’t Let Your Dreams Fall Asleep, 2009

Am descoperit Luna amară cu puţin înainte să scoată „Asfalt”. Ascultat pe net, mers la concerte, cumpărat primul album, apoi al doilea, „Loc lipsă”. Erau frumoşi băieţii, revoltaţi de serviciu. În aşteptarea albumului trei Don’t Let Your Dreams Fall Asleep, 2009,

nu-mi lăsam visele să aţipească măcar. Visele privitoare la cel de-al treilea album.

Şi-a apărut. E cel mai omogen album al lor de până acum, ce-i drept, dar e melancolic-banal, ca pentru ascultat în club, cu versuri uşurele şi mesaj facil ascuns în limba engleză, ca umbra vagă a revoltei să-şi piardă mai tare din intensitate. Şi visele mele au murit…

Exotica lor prezenţă s-a îngropat în patetism, verbul românesc de ardei iute a devenit sirop cu influenţe folk americane, flacăra ideii de dreptate s-a redus la o comercială dâră de lanternă pe leduri. Versurile sunt cuvinte goale uneori sunând din coadă, muzica lor e dezarmant de banală şi uşurică, sound-ul metalic al chitarei a dispărut, trompeta lui Mihnea sună pe ici, pe colo ca un background de cafe concert, engleza rostogolită abrupt în gura aceluiaşi Mihnea m-a făcut pentru o secundă să vreau s-o pun în „funny ringtones”. Mi-era drag foc Mihnea Blidariu cu Roşia Montană, cu trompeta şi poezia sa socială, liderul informal cu Facţiunea 13 iunie, n-aş fi crezut vreodată că drumul lui de la Disident va ajunge în Little Sun. Am senzaţia că a făcut un pact de neagresiune cu sistemul, n-a rămas decât un patetic “fuck the system”. Nick mi-a cam fost indiferent, acum e o mare dezamăgire. Dacă mi-aş fi dorit să aud o voce masculin-plângăcioasă pentru coafeze zău ascultam Hara, numai că tipul de la Hara are o dicţie bună. Nick şi Mihnea au schimbat rolurile de până acum, însă pe niciunul nu-l prinde bine noua postură. Mihnea nu poate liric-coafeză, iar Nick, oricât ar vrea să fie de revoltat, n-are nerv, sânge, credibilitate. Sorin se adaptează noului trend al formaţiei, Răzvan e ok, dar o cam dă în Taxi, iar chitara lui Vali lipseşte dinainte ca el să plece.

Albumul pe scurt:

1.Into another – are gust de Luna amară, mai diluat ce-i drept

2.Transitions – banală, noroc cu trompeta

3.Chihlimbar – şlăgăroasă, uşurică, ceva gen Tudor Chirilă

4.Unghii de drac – cât se poate de pop, sirop, Nick cu o dicţie discutabilă

5.True sunshine - banală

6.Deadends – după mine, de departe cea mai bună piesă a albumului, dar nu vă faceţi iluzii

7.No return - lungită

8.Kill the dancer – hai să-l lăudăm un pic şi pe Nick, aici nu mai cântă aşa de afectat, e aproape bine

9.Hunt the wire - banală, noroc cu trompeta

10.Floodmoses – un pic de zvâc, nu de-ajuns s-o scoată însă din banalitate

11.Little sun – lungită rău şi diluată pe măsură, un Mihnea cam liric, cu noise-uri neinspirate pe final

12.Mara – marea dezamăgire, mult mai faină live

Amara mea concluzie la Don’t…: Luna a adormit comercial şi odată cu ea şi mesajul social al pieselor de până acum, s-a îndulcit precum cafeaua strong de după o noapte de beţie când îi pui apă şi zaharină, că zahărul îngraşă… Băieţi par a pica la pace cu sistemul care le tăia curentul pe scenă, protestul tricoului negru cu Deep Purple se aşază în „9-17” de familist şi tricou alb cu imprimeu. Mă simt trădată, m-au exclus din ascultătorii lor prin astă schimbare de direcţie ce cred că le va aduce numeroşi noi fani, fete neînţelese şi băieţi sensibili în mare parte; mă tem că Luna amară nu va mai fi niciodată ce-a fost… E de bine? E de rău?...

Dacă evoluţie = transformare, da, Luna amară a evoluat. Cum presupun că versurile sunt majoritar în engleză pentru că băieţii ţintesc piaţa „de afară”, le urez din inimă succes. Eu rămân la primele două albume.