Schimb confort urban pe libertate rurală (5)

A trecut 2009, am păşit chiar cu bucurie în 2010. La urarea „Un an cu mai multe realizări” milimetric n-am întrebat: „Ce-ai, mă, eşti nebun?”. Poate să am vreun unchi neştiut şi bogat prin America să mă lase unică moştenitore…

Cadou de Anul Nou de la Renel (sau cum s-o chema) – fără energie vreo 12 ore. Transcriu de pe agendă:

E 1 ianuarie, aprox ora 14, şi curentul e picat de mai bine de-o oră. Iau creionul (mmm, ce desuet…), ies în faţa bucătăriei, admir cu plouă şi scriu.

Cum ne-am petrecut revelionul… întâi pregătiri (a se citit mâncare). Nu se pune, toată lumea face. Apoi somnul de frumuseţe până pe la 6 pm (Răzvan şi-acum e convins că două ore-s prea puţine; eu zic c-a fost de-ajuns).

Foc în boiler plus în patru sobe, hrănit+jucat cu mamiferele fermei, un whist, un renţ, ceva net. Părinţi denaturaţi ce suntem, le-am permis minorelor noastre fiice să bea cremă de ciocolată. Nu ştiu de ce, dar cred că le-a cam plăcut.

12 noaptea (ora 0, că 24 zău nu pot spune, ce, ziua are 25 de ore?!). Pisici plus câini în casă, noi patru afară la şampanie şi admirat panorama. Întâi au început artificiile din Piteşti: spectaculoase, vizibile şi pe-o ceaţă rezon. Apoi cele din Mioveni – mai slăbuţ, populaţie mai puţin numeroasă, buget pe măsură. Şi o mare de artificii de la localnici, ba de la o casă din Colibaşi (cred) a fost un spectacol ce aproape a rivalizat Mioveniul. Apoi noi, ca să ne satisfacem măcar parţial instinctele piromane: o baterie cu muulte focuri, un vulcan, trei artificii jerbă, vreo zece albinuţe. Petarde nu prea, câinii erau şi aşa speriaţi, în extindere, pe husele de pluş ale fotoliilor-pat. Nu i-a mai satisfăcut roşul sac de dormit cedat lor. Am intrat repede în casă, ceaţa împiedica fumul să se ridice şi trăsnea a cordită.

Că tot spuneam de sacul de dormit roşu. Eu, structural, sunt o dezordonată. Ca să întâmpin previzibile neplăceri, mereu am găsit fiecărui lucru un loc al lui şi principiul „un lucru nefolosit iroseşte spaţiu” mi-a fost bun prieten. Când ne-am mutat la „conac”, nu aveam o pătură uzată, o cratiţă cu smalţ (nici întreg, d-apoi sărit, toate-s din inox), un hanorac uzat.

În prima seară când a nins, câinele Castor, după o maximă fericire de jucat în zăpadă, tremura zdravăn scuturându-şi cu spor blana-i lungă. Am desfăcut o conservă mare de carne, am pus peste ea ceva apă fierbinte, le-am pus (lui şi lui Polux) să mănânce şi… am sacrificat cel de-al 5-lea sac de dormit: în zona unde-s lemne uscate am înşirat nişte aşchii din lemn (pe care tot de-acolo le strânsesem, cu intenţia de a le împrăştia pe poteca din grădină unde „asfaltul” se înmoaie), peste care am pus sacul. Aşa că acolo dorm şi-acum căţeii noştri, duplexul lor fiind doar ca să ne lăudăm noi ce viluţă au băieţii.

Şi tot legat de „un lucru nefolosit”… Noi nu avem haine „de curte”. Noroc cu faptul că suntem haimanale: avem veste groase din fâş, pantaloni şi hanorace din fleece, în general ţinută de mers la munte, că PE munte… s-au dus vremurile când umblam cu cortul şi izoprenul în spate. Asta e, măcar nu suntem chiar pantofari… Găinile mănâncă în una din cele două tăvi ale cuptorului, câinii beau apă din găleata nouă cumpărată de Răzvan pentru făcut adeziv…

Revenind la 12 noaptea. Cu ceva minute înainte i-am văzut zâmbetul prahovean al lui Băsescu („preşedintele zâmbeşte ca şi cel’lalt preşedinte/iar noi nu mai găsim alte cuvinte/decât greaţă, furie, neputinţă şi minciună/românia-i pregătită să vă spună nopate bună" *). Au trecut parcă degeaba 20 de ani…

Pe la 0,25 nişte vecini ne-au invitat la ei. Frumos gest, nu prea frumos din partea noastră c-am refuzat: eram în plină artficiadă.

Suntem în 2010. Pe 20.10 voi împlini o vârstă. 20.10.2010. Să mă simt specială?

* Versuri Luna amară (Se întâmplă în România)