Schimb confort urban pe libertate rurală (6)

Unde stăm. „Comuna Mărăcineni, sat Argeşelu”. Sunt 10 km din faţa porţii până în Piteşti, aproape de km 0 (fostul spital Bălcescu). Satul se cheamă Argeşelu, iniţial se numea Ciumeşti, dar comuniştii au considerat că nu dă bine numele în noua orânduire. La origine Ciumeştiul era parte a moşiei avocatului liberal Istrate Micescu, pe zona asta lovind ciuma lui Caragea; acum comuna Miceşti începe mai spre Câmpulung.

„Obiective” de orice fel în zonă? Ce-am remarcat eu: Conacul Miceşti, construit la început de secol XX, în stil neoromânesc, cu poartă zidită, fostă vilă de vânătoare a lui Ceauşescu; o biserică de secol XV (cred). O zonă cu blocuri înghesuite, un liceu agricol la şosea, două şcoli (fără cămin cultural măcar), primărie nouă, două farmacii, o minune de fabrică de pâine Zaris (au o pâine de secară faină foc), Agrolact şi alte firmuliţe, Institutul de Cercetare pentru Pomicultură, o haltă CFR (am auzit şi trenul într-o sâmbătă!). Asfalt „la şosea”, la fel apă curentă şi canalizare (oricum în zonă se poartă fântânile proprii cu hidrofor şi fose). Şoseaua din Argeşelu e proaspăt asfaltată, a suportat bine zăpada cu material antiderapant cu tot, spre diferenţă de drumul Piteşti-Câmpulung (european, dom’ne, E574, sau DN73, că îţi alegi care pancartă îţi place), care e mai mult gropi decât drum. Nu era el minunat nici înainte de ninsori, dar acum e plin de cratere. Şi aiurea e că n-ai alternativă să-l eviţi!

Un cartier de vile portocalii la drum (din cele cu 300 mp teren), neterminate, case măricuţe, din care multe noi, curţi largi, îngrijite, foişoare, leagăne, câini mulţi, de marcă/rasă incertă în majoritatea cazurilor. Vacile (puţine) au pete şi crotal pe ureche, sunt inseminate de medicul veterinar, taurul e demodat.

În zona unde locuim noi nu-s decât câteva familii de riverani, majoritatea sunt venetici. Cam la 30 m mai jos de noi creşte casa unui preot piteştean (până acum au crescut garajul şi un buncăr de gard, se vede prin pozele cu zăpadă), mai jos de el încă una, apoi casa englezului, ajunsă la finisaje (folclorul rural spune că domnul e englez sadea, îndrăgostit iremediabil de aste locuri). De la noi la prima casă locuită (a colonelului, venit din Ploieşti) – cam 150 m.

Zonă de deal cu pădure, mulţi pomi fructiferi, linişte, spaţii largi, garduri joase care delimitează optic doar, oameni înstăriţi, un „ceva” care nu te face deloc să te simţi la sat (de la hainele localnicilor, biciclete, scutere, playere de mp3, balansoare, gazon, trepte de marmură, decoruri de Crăciun) dar per total te face să-ţi destinzi fruntea a siguranţă („miră-te!” şi ridurile de expresie de pe frunte se-ndreaptă). Când a nins, fiecare localnic a curăţat în dreptul proprietăţii sale. Zăpada n-a fost aruncată în drum, cum se poartă în oraş, ci a fost material deconstrucţie pentru turnuleţe, obeliscuri sau oameni de zăpadă care îţi vegheau protector paşii.

Aici am descoperit ce-nsemnă „ţi se taie respiraţia de atâta frumuseţe”: de la verdele tare al verii, la nuanţele înnebunitoare al toamnei, la prima brumă căzută şi culminând cu zăpada generoasă a acestei ierni, în fiecare dimineaţă e un alt motiv de mirare. Încă sunt într-o mirare continuă, aştept primăvara.