De când era mică, am spus despre copilul Miruna că e foarte pitoresc, cu condiţia să-l vezi la alţii, nu să-l ai zilnic în casă.
La 2 ani şi un pic avea Minunica noastră un echilibru de mirare şi-o mobilitate de invidiat. Cu vorbitul, însă, mai uşurel. Ştia negaţii, le folosea vehement, în rest ne traducea Ana ce spunea. În schimb, se cocoţa unde n-ai fi crezut c-ar putea ajunge şi folosea diverse ustensile cu o agilitate incredibilă.
Dau să intru într-o zi în baie şi rămân cu clanţa în mână.
- Mirunnnnaaaa!
- Da, mami (senină, ea e mai mereu senină şi-acum).
- Unde e şurubul de la clanţă?
- Ţi-l aduc acum.
Şi mi l-a adus. Seara, îi povestesc lui Răzvan faza. Întrebarea era: unde a găsit pupăza şurubelniţă? După ceva brain storming, domnul meu:
- Lampa de control!
Asta fiind o şurubelniţă galben-transparentă, cu un beculeţ în ea, pusă oricum mai sus decât se putea presupune că ajunge Miruna. Ia Răzvan şurubelniţa, o strigă pe Ana şi i-o dă. Ana, zâmbind, o studiază curioasă, ca pe-un obiect de artă. Pune întrebări ce se face cu ea, îi explică Răzvan ce şi cum. O chemăm pe Miruna. Îi dau şurubelniţa şi spiriduşul nostru începe să evalueze rapid, în timp ce radiografia zona (capul îi era girofar), unde găseşte cel mai apropiat şurub să-l desfacă. N-a mai apucat.
În altă zi, vin de la serviciu, copilul meu cel mic – pe terasa de la intrarea în scară.
- Cum te-ai urcat acolo?
- Pe calilofer.
- Şi pe geam cum ai ajuns?
- Aşa bine.
- Şi cum te dai jos?
- Nu poootttt…
Am certat-o, m-am supărat, am luat-o de pe copertină şi am intrat în casă s-o spăl, doftoricesc şi să-i schimb hainele (era plină de var şi de zgârieturi). Când să coboare din nou, constat că puiul meu se urcă pe balustradă şi-şi dă drumul, prin alunecare. Am încremenit. Era cu capul în jos, n-avea nici un stres şi pe chip i se lăfăia un zâmbet de satisfacţie. Am prins-o, am zguduit-o bine şi-am pedepsit-o să stea în casă.
Până la urmă, peste o lună a trebuit s-o învăţ şi cum să se dea pe balustradă cu picioarele înainte şi cum să coboare de pe terasă pe ţeava susţinătoare. Oricum Miruna continua şi aşa măcar creşteam şansele să nu i se întâmple ceva rău.
11 comentarii:
I s-a aprins fetei beculetul de la girofar:)
@alex, cred ca da.
Heeee! Acu' stiu de ce imi plac asa mult Miruna si povestile cu ea. Lampa de control, pai daaa! Inspectam tot, ma miram cum nu se aprinde si la duze. Era prietena cu usa de la camara, ca acolo mereu "se desfacea" surubul. Si cu sub-bufet-ul, ca acolo statea ea, lampa. Pusa bine de mine. Calolifeluuuu' ! urcat pe el si sarit pe perna dubla scoasa prin tragere (si o juma' de ceas, cu pauze) de sus din debara, si "nemaipusa" la loc, ca "nu poooot".
Zambetul ala de satisfactie face toata frumusetea. Mai tare ca orice cucui!
Doar inima mamei... biata de ea!
@Mikka, ai grija la mostenirea genetica a urmasilor tai:-)
Când am aruncat zarurile în Rubicon, din cutia cu discuţiile Pandorei, abia-mi terminasem de articolat (,) ca feaua, antica terinca din lac în ţup. Cu tupeul meu totuşi procontra eram pe bună dreptate mai cunoscut pe de rost chiar decât Mistreţul cu colţ de Moby Dick, dintr-o scuipiciune coincidentală care mă lasă totdeauna cu ochii-n pendulă. Eram degeaba – pot spune-ntr-o frază crăcănată – de mic copil.
M.R.
Devastare de casă se numeşte experienţa Mirunei, aşa cum Bianca,de pe blogul meu, ar putea să-i insufle câteva idei.
@Omuldelamunte - cred ca Bianca se poate inspira, Miruna are deja 16 ani.
Libertate ii trebuia Mirunei, daca era la curte n-aveati voi probleme cu ea, ci gainile, cainii, motani...
Ai, ai ! N-am ştiut că Miruna are atâţia ani de când nu mai are 2 ani...
Văd că mai mult nerv are mama în povestit decât fiica în pozne.
@geo. sa stii ca ai dreptate. dar atunci nu ne permiteam sa plecam din oras.
@Omuldelamunte. nu fi asa sigur:)
Toţi avem nevoie să credem în ceva. Eu cred că o să mai beau o bere.
M.P.
Trimiteți un comentariu