Între blestemul de părinte şi moştenirea genetică (7). Paşte şi Crăciun

Şi-acum, Răzvan îmi spune uneori că eu sunt „artizanul” năzdrăvanei Miruna: am vrut-o băiat şi i-am dat din ADN-ul meu părţi neindicate. Nu-i el de vină că nu i-a dat cromozom Y, ci eu, c-am vrut-o băiat! La noi nu se practică „fiică-ta” când copilul a călcat pe bec şi „fie-mea” când are cine ştie ce realizări. Când Răzvan spune „fiică-ta” e vorba de Miruna, iar de zice „fie-mea” e despre Ana. Exprimarea nu are niciun fel de conotaţii, nici pe plus, nici pe minus. E pur şi simplu.
Miruna, 3 ani şi ceva, înainte cu vreo trei săptămâni de Paşte. Nu accepta deloc ideea de rochiţă şi am început tactica diversionistă: am lăsat-o pe ea să hotărască ce rochiţă îşi alege din cele trei pe care i le-am prezentat.
Zi de Paşte. Ne îmbrăcăm noi să mergem la masă la bunici. Miruna s-a trezit sucită, nimic nu-i intră în voie. Şi-o aud:
- Io îmi iau bugii şi cămaşa cu căiuţi.
Blugi? Cămaşă cu căluţi? Pentru ce mi-am mâncat eu atâta amar de vreme?
- Îţi iei rochiţa, mami, nu putem s-o purtăm mereu, numai acum…
- Io îmi iau bugii şi cămaşa cu căiuţi!
Vreo 5 minute m-am obosit s-o conving, până m-am plictisit.
- Îţi iei rochiţa! Nu negociem!
Şi-a luat rochiţa, comentând în barbă continuu.
Masa de Paşte a fost un eşec: pupăza mea n-a scos o vorbă, a mâncat un ou şi o jumătate de felie de cozonac. O vânam s-o pedepsesc. Nu mi-a dat niciun motiv explicit.
Merge Miruna la cămin. 4 ani, copil venit „din creşă”, cu disciplină, deprinderi et comp., om de bază pentru educatoare. Una dintre ele, „domnişoara”, a reuşit s-o cucerească repede, cealaltă, „doamna”, niciodată, dar între ele a fost un pact de neagresiune.
Decembrie, serbare de Crăciun. Duc fetele la cămin şi „doamna” Mirunei îmi spune:
- Ştiţi, Miruna e povestitorul care deschide şi închide serbarea, are o poezie grea şi lungă şi e şi Fulguţa în piesa de teatru.
(Auzisem eu pe-acasă copila recitând diverse.)
- Da…
- Şi luaţi dumneavoastră rochiţa asta s-o călcaţi, îi punem coroniţă…
Deja nu mai auzeam ce spune. Mă şi gândeam ce-o să iasă. Rochiţă albă, cu volane! Fie-mea!
- Doamnă, să dea Dumnezeu să n-am dreptate, dar mă tem...
- A, nu, de ce? Miruna e un copil cuminte, o conving eu.
Pupăza îşi alese deja pentru serbare o rochie roşie a Anei (în care arăta ca un refugiat) şi o pereche de ştrampi albaştri, că ăia i-au plăcut ei. Eu mă gândeam că mai am doar s-o conving să-şi ia ştrampi albi, când… Rochiţă albă cu volane?!?
Calc rochiţa. Vine Răzvan de la serviciu, îi povestesc. El:
- N-ai decât să te duci tu, mă face fie-ta de baftă, eu merg la Ana.
(Avea şi Ana serbare în aceeaşi zi.)
Agăţasem o viroză mândră, aveam febră şi n-avem chef de negocieri (plus că ştiam că nici şanse de reuşită n-am). Ok, merg eu la ea.
Ajungem la cămin. Îi arăt Mirunei rochiţa (albă cu volane!), îi povestesc că e de la Albă-ca-Zăpada, că nu-i a noastră şi că numai atunci o poate îmbrăca. Iniţial circumspectă, devine uşor-uşor atrasă. Moment în care vine „doamna”, o îmbracă în rochiţă. S-a opus uşor Miruna, dar a cedat repede.
Intrăm în clasă, mi-era teamă, nu ştiam ce mă poate aştepta.
Îşi ia Miruna scăunelul şi-l pune cu faţa la brad şi cu spatele la public. Orice insistenţă a fost zadarnică, în afară de „nu”, „nu”, „nu”, „îmi curge nasul” n-a spus altceva toată serbarea. Şi nici nu s-a întors cu faţa.
Vine Moş Crăciun. „Domnişoara”:
- Hai Miruna, că ţi-a adus moşul daruri, nu spui nici poezie, du-te şi ia cadoul…
- Mie nu-mi trebuie nimic de la moşul ĂSTA!
Vlad, prietenul ei, o convinge într-un târziu să-şi ia darul. Şi vine Miruna la mine după ce-l ia şi vede ce e înăuntru.
- Acum vreau să spun poezia!
- Ce-mi spui mie? Du-te la „doamna”!
Serbarea se sfârşise. Se duce. Auzim: „Linişte, spune Miruna poezia cu magii!”
Într-adevăr, avusese de învăţat o poezie cu vreo 4-5 strofe, religioasă, pe care o juca de-a dreptul, n-o recita.
Se mai domolesc glasurile şi se-aude o voce caldă:
- Cri, cri cri, toamnă gri/Nu credeam c-o să mai vii…
Râsete instantanee în sală. N-au împiedicat-o să spună clar, până la capăt, „Balada unui greier mic”, pe care o învăţase de la Ana. Hazul a fost general, părinţii au venit să-mi spună că Miruna a fost sarea şi piperul serbării.
Eu fierbeam. Am îmbrăcat-o în hopuri şi-am ieşit. Răzvan, mândru foc de prestaţia Anei, eu, un car de draci. Îi spun în două vorbe ce-a fost, el râde cu hohote, eu mă enervez mai tare.
Am dus-o pe Miruna acasă ţinând-o de gluga de la giacă şi din când în când motivând-o cu câte un impuls.