Între blestemul de părinte şi moştenirea genetică (14). Negociere pe-nălţime

Primăvară caldă, cam 5 pm. În faţa scării, un pom se înclina primejdios. Din el, se auzea un „cântec”, cum numai copiii de 4 ani pot să răcnească:
„…Că ţi-au ieşit vorbe multe/Las’ să-mi iasă că nu-mi pasă/M-a făcut mama frumoassssăăăăăă”…
Pomul era un zarzăr tânăr, dar înalt, nu putea suporta greutatea unui copil de 10 ani şi, cum Miruna era maimuţică la căţărare, băieţii mai mari o asistau la culesul zarzărelor pe care fata mea le strângea în tricou şi apoi le mâncau la comun. Cântecul era o achiziţie nouă, de la cămin.
Pe la 5 ani ai pupezei am negociat înălţimea până la care are voie să se urce în pom:
- Miruna, dacă vezi în casă la domnul Marinescu eşti prea sus!
- Bine, mami!
Şi nu urca mai sus de etajul I, dl Marinescu stând la II şi având un mândru cireş în faţa geamului.
Într-o zi, vecinul nostru de palier (de la etajul I), îmi spune:
- Era Miruna în cireş, jos erau vreo cinci-şase hăndrălăi, m-am luat de ei! Când am văzut-o, am amuţit. Apoi i-am spus să se dea jos, c-o să cadă.
- Cât de sus era?
- Mai sus un pic de geamul meu.
- Are voie până acolo.
- Daaaa? Aşa mi-a zis şi ea, dar n-am crezut-o. Nu ţi-e frică să nu cadă?
- Mor de frică! Dar dacă-i interzic e mai rău, aşa c-am negociat. A urcat mai sus?
- Nu, le-a şi zis băieţilor că n-are voie.
Deja Miruna crescuse şi nu se mai putea urca în zarzăr. Dar erau în preajmă destui nuci, cireşi, meri, garduri…