Între blestemul de părinte şi moştenirea genetică (16). Apendicita

A urmat operaţia de apendicită, la 10 ani. 22 decembrie, vacanţă şcolară, iarnă, mirosea a „sărbători fericite” peste tot. Vorbesc cu Ana la telefon pe la 11 am:
- Ce face Miruna?
- Doarme.
- Doarme???
- Da, a plâns până a adormit, c-o durea burta.
Dimineaţa o lăsasem dormind. Plec în trombă – când Miruna plângea clar nu era de glumă -, mergem la medicul de familie, ne trimite la urgenţe-chirurgie.
Medicul de-acolo vrea s-o interneze ca să o opereze „zilele următoare”, eu îi spun că trebuie să mergem acasă să facem un duş şi să ne luăm jucăriile necesare, el comentează, dar plecăm şi ne întoarcem peste vreo două ore. Nu se aştepta să mai venim, că „de sărbători oamenii nu-şi aduc copiii la spital”. Analize, perfuzii, antibiotice. Ce-am văzut în acele zile la spital… Copii aduşi cu septicemie, în comă, cu peritonite – pentru că părinţii şi-au spus „lasă că-i trece c-un algocalmin şi mergem după sărbători, că şi-aşa nu le face nimeni nimic acolo în perioada asta”.
Pe 24 decembrie dimineaţa, acelaşi medic îmi face o propunere:
- E copil, trebuie să stea lângă brad. Mergeţi acasă, aveţi mare grijă de ea şi ne vedem pe 27 dimineaţa dacă nu se plânge de dureri până atunci.
A venit Moş Crăciun, au fost colindători, Miruna a ţinut cu stricteţe regimul recomandat, dar pe 26 decembrie, la primul „mă doare”, am fost la spital cu brad împodobit cu tot. De Crăciun fusese acasă şi pentru mine era o mare bucurie că i-am putut oferi asta.
Iar perfuzii, iar antibiotice să scadă numărul de leucocite, pe 29 decembrie pe la 11 – operaţia. La 13,30 stătea turceşte în pat şi spunea:
- Fi-mi-ar scârbă, în viaţa vieţilor mele nu mai fac operaţie de apendicită!
- Stai liniştită că n-ai decât un apendice, n-ai cum să mai faci o altă operaţie!
La 17,00 se spăla pe dinţi, seara ne plimbam prin reanimare, pe 31 am mers acasă. Pe 3 ianuarie iar la spital, fire scoase şi în două săptămâni era la şcoală. Ca să nu mai alerge ca bezmetica, să nu se mai urce cine ştie pe unde, i-am spus că timp de un an riscă, făcând efort, să se-aleagă cu o ocluzie intestinală (îi povestisem cu ceva vreme înainte ce înseamnă şi tare scârbă îi fusese). După vreo cinci ani:
- N-am vrut să (…ceva, nu mai ştiu ce) ca să nu fac ocluzie.
- Nu făceai, ţi-am zis eu aşa ca să te mai potoleşti.
- Adică m-ai făcut UN AN să stau ca o babă, fără să fie nevoie???...