Schimb confort urban pe libertate rurală (37). Hades

Bestia mică şi neagră cu pretenţii canine - Hades - are, după încercări succesive, unele chiar parţial reuşite, zgardă. Roşie. Acum arată şi el a câine; de wallpapper, zice Ana, de pus la lunetă – zic eu (cum erau cei maronii, cu cap mişcător, în mare vogă prin anii 80). Cert e faptul că acum se vede că are gât, nu-i mai pare capul izvorând brusc din trunchi. Încă nu s-a obişnuit complet cu zgarda, o mai scarpină, dar important e c-a acceptat-o. Şi lesa dă semne c-o s-o aprobe (când aude „Germanos! Plimbare!” începe chiţăind să deseneze spirale prin troscot şi tolerează lesa până iese din curte). La plimbare deja ascultă comenzile, a învăţat să vină când e fluierat, însă e imprevizibil când apar oameni pe care nu-i cunoaşte: uneori latră agresiv, alteori fuge din calea lor.
A început să ştie că el e „spectru” şi devine foarte atent când aude cuvântul; nu face diferenţa între cei doi motani negri, ştie el că unul îi e partener de joacă, nu şi care dintre ei; când şi când îl provoacă pe cel greşit, Zombie. Deloc încântat, acesta fuge, se zburleşte, scuipă. Atunci Hades îl caută cu privirea pe Jinx. Când se întâlnesc, iese o alergătură prin grădină, obligatoriu prin/peste legume, până ce Jinx se urcă în vreun pom. După comentarii şi rugăminţi zadarnice, se plictiseşte domnul câine şi vine la noi să-l pârască pe obraznicul motan.
Căţelul nostru ahtiat după dulciuri e un cerşetor înnăscut. Cum aude un ambalaj desfăcându-se, se înfiinţează rapid, ia poziţia de „şezi” şi, cu ochii lăcrimoşi, ne imploră să-i dăm şi lui. Se vaită, plânge, ne ceartă, face tumbe, doar-doar se îndură cineva şi de el. Numai că de multe ori ceea ce desfacem noi din ambalaj nu e comestibil şi degeaba îi dăm să miroasă ca să se convingă.
Cum Hades e şi el negru şi arată, la talie, mai mult a pisică, uneori trecem pe lângă el în bucătărie de parcă ar face parte din decor. E firesc ca motanii să fie pe-acolo. El însă ştie că n-are voie şi face câte-o mişcare bruscă ce-l deconspiră. Iese vinovat, îşi găseşte o poziţie strategică şi aşteaptă următorul moment propice.
Comentează comanda „ieşi” şi negociază fiecare centimetru cu fetele şi cu mine. Lui Răzvan în schimb i se subordonează necondiţionat, încă se mai teme de el, dar în relaţia lor s-au făcut paşi importanţi: Hades stă să fie mângâiat pe cap, piept, bot, picioare, spate, ba îl mai şi linge când şi când pe domnul meu pe gleznă, dar numai prin surprindere - vine tiptil din spate, două-trei limbuţe aspre şi-apoi fuge încântat.
Se joacă cu Castor şi Polux, ne supraveghează şi ne provoacă continuu, se ridică cu labele pe noi, ba chiar sare în braţe uneori, fură jucării, ne aduce mingi. Când unul dintre noi se întoarce după câteva ore de absenţă, e primit cu o bucurie de nedescris.
E ca o musculiţă de oţet, mişună pretutindeni, intuieşte direcţia în care vei merge şi cu o viteză incredibilă pleacă înaintea ta; uneori zici că-i ubicuu.
Ştiam de la început că va dura ceva vreme până o să se acomodeze cu noi, cu locul, după o lună însă parcă nu mai aveam răbdare. Acum au trecut două luni şi jumătate de când îl avem; s-a adaptat, s-a foarte adaptat, depăşind orice aşteptări, ba chiar şi speranţe. Avem trei minuni de câini şi tare mândri suntem.