Schimb confort urban pe libertate rurală (38). Vacanţă

A venit vacanţa, au fost trei săptămâni pe derulare rapidă, a trecut vacanţa. Sunt bronzată cum n-am mai fost din mileniul trecut, când am plecat cu domnul meu să ne recuperăm fetele din dotare de la Cabana Cuca şi eu am rămas acolo, cu fetele, evident, încă o săptămână, Răzvan mergând mândru şi singur acasă. Acum sunt bronzată ca tractoriştii, numai că nu-s cu maiou, ci cu şlapi şi tricou; pentru mine tot e o mare realizare: de obicei, fac plajă la terasă acoperită, cu berea-n faţă.
N-am apucat să vizităm împrejurimile, nici cu maşina, nici per pedes. În astă perioadă am avut 26 de vizitatori unici între 3 şi 77 de ani, unii venind de mai multe ori chiar, vreo zece rămânând peste noapte la noi. (Nu mai vreau grătar măcar o perioadă.) Am ajuns un pic la Curtea de Argeş, un pic la adăpostul de câini de la Smeura (nu, n-am mai luat niciun câine!) şi la shopping în mai multe etape, pentru că Ana are nu numai Cambridge, ci mai nou şi 18 ani împliniţi.
La început concediului am făcut, după cum îmi propusesem, nimic. Apoi, ca orice tipă sărită de pe fix şi de 40 de ani (simultan), am pus de-o curăţenie mai cu spirit de răspundere la parterul casei şi de una generală în bucătărie, spre neprecupeţita bucurie a lui Răzvan. („Iubita, vii te rog să tragi tu frigiderul?” Domnul meu, în opoziţie absolută încântării: „Mda”. „Pui tu te rog la loc argazul?” „Acum?” „De preferinţă”.)
Am şi vopsit prin casă, operaţiune care nu se execută oricum, ci cu ritual: cu una bucată daltă se corectează zonele ce pot fi suspectate a se îngroşa prea mult prin aplicarea unui strat de vopsea, apoi cu raşpelul se masează aceleaşi zone şi nu numai; urmează mângâierea cu şmirghel, de două granulaţii diferite de preferinţă, în funcţie de delicateţea suprafeţei. La final se şterge toată aria în cauză cu o cârpă cu diluant. Operaţiunile enumerate sunt categoric premergătoare vopsirii, ele asigură un „teren de calitate” şi ca bonus o febră musculară atât la mâini (previzibil), cât şi la picioare (fază care chiar m-a surprins).
Vopsitul e festinul recompensatoriu torturii pregătirii suprafeţelor. Ori am eu vocaţie de aurolac, ori vopselele, în special cele auto, miros înnebunitor. Se pun mânuşile de folosinţă unică, se iau pensule de mai multe dimensiuni, se înşiră ziare pe unde poţi şi mmm… vopsitul. La final – uşa/tocul de geam arată într-un anume fel (prilej de mare bucurie, maroul căcăniu moştenit devenind alb lucios luminos), degetul mijlociu e asezonat cu o mândră băşică, părul dobândeşte dulci şuviţe cărunte, însă numai pe jumătate din lungimea firului de păr, hainele se albesc de la lipirile accidentale de suprafeţele vopsite, în ciuda foilor cu „proaspăt vopsit” afişate la tot locul, iar pragurile au modele unicat: artistice lăbuţe gri asimetrice de pisică, şi compensatoriu lăbuţe albe pe gresie, pardoseală, covoare.
Azi fetele se delectează cu scara interioară volumul II; va fi doar meritul lor (ca de altfel şi în camerele de la etaj), că la parter a fost operă colectivă.
Tot în astă perioadă am citit cele trei volume (vreo 700 de pagini) ale jurnalului Ninei Cassian. Un nou mod de-a vedea perioada comunistă, din alt unghi, deloc neprielnic creaţiei, cu asumarea erotismului şi a aventurilor deloc puţine. M-a surprins firescul cu care sfidează convenienţele, îi apreciez într-un fel sinceritatea dar nu ştiu de ce acum simt nevoia să citesc ceva din Paul Goma.